De ceva vreme am prins obiceiul ca la sfârşitul fiecărui an, mai precis în ultima zi a anului să scriu “whish list-ul” pentru anul următor.
Am ajuns cândva la concluzia că la miezul nopţii îmi este foarte greu să mă concentrez, şi în plus, uit o grămadă de dorinţe care ar trebui să se îndeplinească, aşa că cel mai bine e să „pregătesc” din timp dorinţele, scriu lista şi la miezul nopţii mă gândesc ceva de genul: „sper că tot ceea ce este scris pe listă să se îndeplinească”. Un fel de short-cut, cum ar veni.
Lista, o port cu mine tot timpul anului şi rar se mai întâmplă să mă uit pe ea. Respect obiceiul cu sfinţenie, şi parcă nici nu îndrăznesc să mă rup de el. De obicei, scot bucăţica de hârtie din portofel în ultima zi din an şi încep să fac bilanţul: asta s-a întâmplat, asta nu, asta parcă a început, asta ,de fapt, nici măcar nu îmi doream.
Câteodată, adun toate hârtiile şi încerc să fac aşa, un fel de studiu; am observat că o grămadă dintre lucrurile pe care le scriu se repetă an de an. Nu că nu se îndeplinesc, dar de fiecare dată, mi le doresc cu aceeaşi ardoare, sunt punctele fundamentale ale existenţei mele, care nu trebuie, nu au cum să se schimbe, pentru ca în clipa aceea s-ar dărâma totul, tot sistemul meu s-ar duce pe apa sâmbetei.
O altă categorie este reprezentată de dorinţele care până acum nu s-au îndeplinit. Se încăpăţânează să apară an de an pe listă, poate, poate se va întâmpla minunea şi la anu’ altceva le va lua locul.
Mai am meschinăriile, dorinţele mici, copilăreşti, care atunci când se îndeplinesc, îmi fac viaţa mai frumoasă, adică îmi aşează pe nas ochelarii ăia roz de poveste (lentilele mele de acum sunt groaznic de incolore). Mereu trăiesc aşa, mici voluptăţi când îmi spun: „ahhha, deci pe tine pot să te şterg de pe listă”. Tot aici sunt şi lucrurile care nu se îndeplinesc dar care nu contează, au fost gânduri de moment. Uneori, la sfârşit de an nici nu le mai recunosc; nici maternitatea, nici paternitatea lor nu îmi aparţin, mă uit mirată şi mă întreb la ce m-oi fi gândit oare în momentul acela.
Poate postarea asta era mai potrivită pentru un sfârşit de an, habar nu am. Treaba este că astăzi, am găsit întâmplător lista de anul ăsta. Am scris-o pe 31 decembrie, în avion, în drum spre cel mai frumos sfârşit de an pe care l-am petrecut vreodată. Nu am avut curaj să despăturesc hârtia. O voi face ca de fiecare dată atunci când va veni timpul.
Mă gândesc la momentul de la miezul nopţii când mi-am dorit ca tot ceea ce este scris acolo să se întâmple. Eram într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu un suflet drag, atât de drag lângă mine; la picioarele noastre, la propriu, s-a întâmplat cel mai frumos foc de artificii pe care mi-a fost dat să-l văd. Emoţiile şi bucuria din seara aia nu pot fi comparate cu nimic. Am început anul cu inima atât de senină, cu energii atât de bune, încât mi se pare imposibil ca Universul să nu îşi adune forţele să facă în aşa fel încât peticul meu de hârtie să prindă viaţă.
A doua zi plimbându-mă pe străzi, mi-am dorit ceva ce nu era scris iniţial pe listă; mi-am dorit ca de fiecare dată să sfârşesc un an şi să îl încep pe celălalt cu senzaţia de plutire în suflet, pe care am avut-o atunci, mi-am dorit că mereu, să fac tot ceea îmi stă în puteri să mă simt aşa.
Priveam cu sete cerul, îmi venea să plâng şi să râd, mă copleşea senzaţia că sunt atât de norocoasă să fiu acolo, lipsa celor care nu erau cu mine, senzaţiile noi pe care le-am trăit atunci, hai-huitul pe străzi, ştiu că nu există cuvântul, dar nu-mi pasă, oamenii senini şi zâmbitori.
Acum pare ireal. Dar totuşi, cuvintele de genul ăsta ar trebui să ne părăsească, să îşi ia zborul de lângă noi. Totul este real, totul se poate întâmpla, şi de cele mai multe ori nu trebuie decât să avem curaj să întindem mâna. Fericirea am cucerit-o de fiecare dată cu paşi mici, şovăitori. Fiecare liniuţă de pe wish list, fiecare punct şi de la capăt au consumat de fiecare dată enorm din mine, fiecare izbândă măruntă a fost muncită. Pentru alţii, probabil că sunt lucruri lipsite de importanţă. Nu mă interesează. Nu mă demotivează opiniile altora. De fiecare dată mi se activează scutul de siguranţă, peretele care respinge păreri. Instinctul meu de supravieţuire este suficient de bine dezvoltat şi antrenat să mă apere de mâncătorii de rahat. Au fost destui cei care au râs de mine când le-am povestit…dar totuşi, continuu să cred că un wish list este esenţial; nu doar cel mare de început/sfârşit de an. E important să nu uiţi ce îţi doreşti, să nu uiţi pentru ce lupţi, atâta timp cât lupta nu îţi întunecă viaţa.
