YAURUM

Toate „Ani” ale mele erau mici de statură, slabe şi crăcănate. Aveau părul rar, alb, lung şi îl purtau împletit în cozi subţiri, atât de subţiri, încât la vârfuri păreau nişte ace. Aveau degetele cărămizii de la kâna, şi toate purtau shember subţire, de pânză albă, brodat de mână migălos, în cruciuliţe mici, colorate.

Nu o să le uit niciodată cum plecau toate sau se întorceau când era câte o nuntă în cartier. Gătite frumos, parfumate cu apă de trandafir, îşi puneau inelele pe degete şi se duceau agale, mergând legănat, atemporal, marcând cu pasul lor, alt ritm, alt cântec de stepă mongolă.

Ani Razie stătea gard în gard cu noi, era mama lui Babai Feuzi. Ea mi-a dat găurile pentru cercei. Teoretic, era experta străzii. Probabil că atunci când mi-a venit mie rândul era prea bătrână, pentru că mi-a dat cele mai urâte şi inegale găuri care s-au văzut vreodată: una mai sus una mai jos, una mai la stânga, una mai la dreapta. Nu contează, oricum o voi ţine minte; nu numai din pricina asta.

Ea mi-a pus în urechi prima pereche de cercei: mi-i amintesc şi acum: flori mititele de aur cu miez albastru de peruzea. Mi-a zis mama că nu am plâns deloc. Probabil că mirosul de la ea din casă mă liniştea. Aşa a fost întotdeauna: mirosul de seu de oaie, amestecat cu dulceagul de baclava şi acadele m-a relaxat, aşa cum se întâmplă în general cu toate mirosurile care ne sunt familiare din copilărie.

Ani Melia stătea la colţ pe Kemal-Agi-Amet, şi la ea în casă ajungeai urcând mai multe trepte înalte, obstacol greu de trecut pentru copilul care eram atunci. De câte ori avea mama de făcut injecţii acolo mă ţineam scai de ea. Ani Melia mi-a făcut cadou, cu puţin timp înainte să moară, o batistă din mătase vişinie, cu margine din dantelă, lucrată migălos cu acul. Mi-a zis: „kizim, să o porţi la tine când o să fii mireasă şi să şteargă de pe faţa ta numai lacrimi de bucurie”. Nu am folosit-o niciodată până acum; nu că nu aş fi avut destule lacrimi de bucurie, dar o ţin ca pe o piesă de muzeu, mi-e teamă să nu o stric, să nu distrug minunea dantelată de pe margine.

Ani Şucurie era neîntrecută la făcut acadele de zahăr. Nu prea aveam noi dulciuri pe vremea aia, aşa că bomboanele albe şi dulci făcute de tătăroaicele de la noi de pe stradă erau la mare căutare; acadele lungi, răsucite, cocoşei roşii pe băţ, bomboane cu nucă…Îi ducea mama zahăr, îi dădea bani şi ne făcea acadele de sărbători. Mereu insistam să meargă la ea, pentru că bomboanele ei nu erau sfărâmicioase, aveau miezul tare şi îmi plăceau la nebunie.

Peste stradă mama lu’ nea Izmail, Ani Zeinep era maestră la făcut baclavale şi „minuni”. Am stat odată o zi întreagă lângă ea să văd cum întinde pe măsuţa joasă cu trei picioare foile subţiri de baclava. Ea făcea cel mai bun şuberec, geantâk, şi cus-cus cu unt de casă.

De câte ori mă lăsau ai mei să dorm peste stradă la vecini era motiv de sărbătoare pentru mine. Dimineaţa mâncam pâine prăjită cu unt, ceai de izmă şi dulceaţă aurie din piersici.

Totul avea la ele alt gust, alt aer. Şeherezade dobrogene, ştiau nenumărate poveşti minunate. Stăteam şi le ascultam seara cu gurile căscate. Ştiau leacuri care vindecau orice julitură a trupului şi a sufletului. Uneori ne fugăreau cu mătura prin curte dar întotdeauna ne iubeau fără măsură, ne boscorodeau în româneşte şi ne dezmierdau în tătăreşte. La sfârşitul zilei eram din nou yaurum – sufletul meu.

P.S. Mulţumesc Elmirei pentru ajutor