„Doamne, ce bine e când zâmbeşti, nu?”
Am primit acest comentariu nevinovat de curând, la o fotografie. Mi-am amintit cum, aceeaşi persoană, se ruga de mine acum patru ani pe vremea asta, să zâmbesc. Ai dreptate Marius, aşa cum ţi-am şi spus, este incredibil de bine; nu se compară cu absolut nimic.
Atunci uitasem cum este; nu te supăra pe mine, dar mă agasai pur şi simplu. Nu aveam chef să zâmbesc, uitasem cum este, cum se face şi mai ales de ce. Nu numai tu îmi spuneai. Ar trebui să stai de vorbă cu Ell, sau cu alţi prieteni. Vei afla că nu eram eu, că eram departe de a fi eu. Voi îmi spuneaţi în fiecare zi că totul poate fi altfel, că am motive să râd, că trebuie să înţeleg o grămadă de lucruri şi să le văd altfel. Îmi amintesc vocile voastre din acea perioadă ca fiind undeva departe, pierdute în ceaţa care era în jurul meu.
Acum patru ani, pe vremea asta am pierdut doi oameni dragi: întâi tata, apoi la câteva zile după el, Monisa.
Monisa s-a stins în tăcere, departe de mine. Nu am ştiut, nu am simţit, nu am realizat, nu a ajuns până la mine, pentru că era deja prea gros zidul de durere. Mult mai târziu, când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, nu mi-a mai rămas decât să mă rog ca tata să aibă grija ei, aşa cum făcuse toată copilăria noastră, de la două case distanţă. Vârtejul care atunci părea fără sfârşit mă prinsese şi mai tare. Nu mai exista niciun motiv de a zâmbi. În faţa nedreptăţilor care se întâmplau la tot pasul, puterea incredibilă a unui zâmbet era neutralizată. Nu mai contau nici zâmbetele celor din jurul meu…nimic.
Acele zâmbete care adună în ele un soare şi o galaxie, în care pui toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult, picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet şi nu te lasă să îl uiţi, bucuria măruntă de fiecare zi, lumina caldă din ochii prietenilor…dispăruseră. Totul se topise într-un val care mătura în calea lui tot.
De atunci, am reînvăţat să zâmbesc, dar îmi pare rău de tot timpul pe care l-am petrecut tristă, absentă la tot şi la toate, cu o grimasă amară, urâtă, în colţul gurii.
Dintre toţi oamenii, tata ar fi cel mai fericit că mi-am recâştigat zâmbetul. Asta s-a întâmplat numai datorită faptului că voi, oamenii dragi mie m-aţi învăţat să rezist în fiecare zi câte puţin. Mi-aţi spus că într-o bună zi toate se vor sfârşi. Nu am de unde să ştiu când, dar într-o bună zi, se va limpezi tot vârtejul…şi aşa a fost.
Astăzi se împlinesc patru ani de când tata nu mai este, dar promsiunea pe care i-am facut-o acum ceva timp, când stând intr-un pat de spital l-am visat cum mă dojenea, a rămas acolo, prezentă: Miciulică, îţi promit că nu voi mai uita să zâmbesc…orice ar fi.
