„Trenul Foamei” nu este vreun tren care cară cine ştie ce nefericiţi bătuţi de soartă în India modernă sau în Siberia comunistă. Aşa era botezat acceleratul de Tulcea pe vremea studenţiei mele. Nu cred că există student din Tulcea sau din oricare oraş de pe traseul Medgidia-Cernavodă-Feteşti-Ciulniţa care să nu fi aşteptat vreodată în Gara de Nord pachet de acasă.
Stăteam ciuciţi de frig (caniculă nu prea prindeam că începea vacanţa de vară) şi cu maţele ghem, rugându-ne să nu aibă întârziere trenul care ne umplea burţile pentru încă o săptămână. Ni se formase un soi de reflex a lui Pavlov. Duminica, nu era chip să-ţi găseşti toată ziua liniştea. Oare ce o să primeşti? Ne umflam burţile, în asemenea hal, după foamea de sfârşit de săptămână, încât nu o dată s-a întâmplat să-mi fie rău.
La începutul anilor 2000 pachetele erau preluate de mecanicii de locomotivă, în schimbul unei atenţii de la părinţii noştri, bineînţeles. După ce oprea trenul, ne buluceam toţi înghiţind în sec, aşteptam ca mecanicul să-şi savureze tacticos ţigara de dragul de a ne vedea cum fremătăm toţi, ca un roi de muşte. Nu aveam curaj să vociferăm. Se găsea câte unu mai curajos care îndrăznea un „ Hai bre nene, că ne e foame!”, atât.
După ce îşi termina ţigara, nea’ mecanicu’ lua la rând genţile şi striga numele de pe etichetă. Operaţiunea se desfăşura conform principiului LIFO (last in, first out), aşa că, spre disperarea noastră, primii care plecau acasă fericiţi erau ăia care stăteau cel mai aproape de Bucureşti, respectiv Ciulniţa; noroc că ăştia erau oricum cei mai puţini.
Mai târziu, când mecanicii de locomotivă nu au mai acceptat pachete, genţile erau plasate ălora de se întorceau de acasă, aşa că se ajungea ca un cetăţean să aibă în grijă zece genţi. Regula era simplă: ai pachet la cutărică de la vagonu’ x, locu’ y, nu se poate da jos din tren, te duci şi-ţi iei. Nu se putea da cutărică jos din tren, da’ de multe ori se întâmpla să nu mai poţi ajunge nici tu la cămin: leşinat de foame, nemâncat ca lumea de două trei zile, genţile grele de te tăiau la mână.
Eu am stat în timpul facultăţii în Agronomie. Era un chin să ajungi la cămin: aveai de ales între două rele: ori un drum lung cu un autobuz care venea rar, ori un drum scurt cu autobuzul, apoi infernal de mers pe jos. Mâncarea pe care o primeam era de regulă pregătită chiar în ziua aia, aşa că din genţile noastre, mirosea în autobuz de parcă ne pusesem toţi în minte să relocăm o cantină.
Duminica era şi un bun prilej de socializare. Ne întâlneam toţi cu ochii cârpiţi de somn şi mahmureală, seara la gară. În restul timpului nu avea nimeni timp de nimeni, pentru că anii studenţiei sunt, după cum bine se ştie, extraordinar de plini şi de solicitanţi.
Uneori mai primeam şi bani. Uneori. Când aveau ai noştri, când puteau. În rest, mâncare, teoretic cât să-ţi ajungă o săptămână, că week-end-ul următor trebuia să mergi tu acasă. O dată îţi aduceai tu, săptămâna următoare îţi trimiteau babacii. Asta la început, că pe urmă, au început să apară tot soiu de pretexte credibile, apoi din ce în ce mai transparente şi mai neinspirate şi ne duceam acasă rar, din ce în ce mai rar, aşa încât strângeam în camera de cămin, care era oricum prea mică, munţi de caserole, borcane, bidoane, cutii de îngheţată, şi orice alt tip de recipient care putea transporta mâncare.
Meniul era destul de puţin variat „ las’ să ţină mamă, că cine ştie în ce condiţii staţi voi p’ acolo”. Nu ţinea nicicum. Rareori mai apuca ceva ziua de miercuri.
Mi-am amintit de celebrul „tren al foamei” din întâmplare în seara asta, când eram ghiftuită peste poate.
Mâncarea avea atunci alt gust. Nu ştiu dacă se datora foamei, trenului în sine, sau plimbării făcute în recipiente de plastic.
