Nu o ştiţi, de fapt, dacă mă gândesc bine, nici măcar eu nu o ştiu şi nici ea pe mine, dar îmi desenează. Îmi face cadou desenele ei, îmi face cadou faptul că se gândeşte la mine. Mi-a desenat în semn de încurajare când am plecat în Franţa la spital, mi-a desenat cu diverse ocazii şi câteodată pur şi simplu, fără motiv. Pentru ea, eu sunt „Andreea aia cu capu”, pentru mine, ea este un copil în pozele maică-sii. Cel mai recent desen pe care l-am primit de la ea reprezentă doi fluturi aşezaţi pe o floare. După ce l-am văzut, m-am tot gândit dacă fluturii se cunoşteau deja de mult timp şi stăteau acolo la o şuetă, dacă s-au plăcut cumva în zbor şi s-au aşezat pe floare să se cunoască mai bine, dacă erau îndrăgostiţi de ceva vreme şi într-un final şi-au făcut curaj să se apropie, m-am întrebat dacă de fapt, se ceartă, dacă se despart, dacă îşi spun lucruri importante, sau doar aberează pe temă dată. Şi fluturii pot abera, în limba lor fluturească, de ce nu? Cred că ar trebui să o întreb pe ea, dar nici măcar nu vreau. Parcă îmi doresc ca cei doi fluturi să aibă la dispoziţie toate finalurile posibile, să-şi poată decide ei, când or vrea, povestea. Celălalt copil „al meu” îmi cere cărţi. Cred că la botezul ei eu am fost ursitoarea bibliotecară, altfel nu-mi explic. Aşa glumesc mereu cu mama ei. Intru în librării să-i cumpăr cărţi şi mă blochez, pentru că pur şi simplu aş vrea să i le iau pe toate şi să i le îndes cu forţa în cap, să am timp să stau cu ea, să-i povestesc toate basmele lumii, să mă asigur că nu o să uite, că o să îi placă să citească, că nu o să mă uite; de parcă poţi forţa pe cineva să iubească ceva, de parcă îl poţi forţa să nu uite, de parcă poţi face un copil să te ţină minte. Îmi desenează şi ea, îmi scrie, îmi face felicitări, se lipeşte de mine de câte ori mă vede. Ultima dată mi-a dansat. Nu ştiu cum reuşeşte, cred că ăsta este talentul ei, să facă fiecare om să se simtă teribil de important. Primul desen pe care l-am primit a fost de la nepotul meu. Mi-a desenat, în timp ce eu eram departe de toţi şi toate, suspendată pe un prag, un cal în galop, un frumos cal negru, alergând numai el ştie încotro. Păstrez cu sfinţenie toate desenele pe care le-am primit de la copii de-a lungul timpului. Sunt parte importantă din comorile pe care le-am strâns. Majoritatea sunt ţinute captive în caietele mele, mă uit la ele şi încerc să le găsesc legătura cu momentul respectiv din viaţa mea, pe altele le am la îndemână, mă uit la ele mereu, încerc să le găsesc înţelesul, să le descifrez semnele. Cred că este extraordinar de important să înţeleg. Până acum nu mi-a reuşit, dar sunt sigură, că semnele acestor copii nu au ajuns întâmplător la mine şi mă încăpăţânez să ajung la un liman. De cele mai multe ori, îmi dau prea tare silinţa să fiu om mare, uit de joacă, de inocenţă, de afecţiunea transmisă liber şi fără obligaţii, fără aşteptări, uit de puterea lor de a ne face pe noi, oamenii ăştia mari şi împovăraţi să ne simţim importanţi. Încerc să descifrez semne care nu vorbesc decât despre puritate, creez poveşti pentru fluturi care nu spun decât „fii colorată, veselă şi zboară”, despre cai care spun „lasă totul în urmă şi eliberează-ţi sufletul”, despre litere tremurate pe hârtie, care nu spun decât „Învăţ! învaţă şi tu, fă ca mine, învaţă în fiecare zi ceva nou şi fii mândră de asta, arată lumii, fără să îţi fie ruşine”. Toate sunt semne, sunt lecţii, nu au nevoie să fie descifrate sau înţelese. Au nevoie să fie luate ca atare şi urmate. Ultima dată, pe lângă cărţi, Ioana a vrut să primească şi un caiet, un jurnal. Am alungat din minte, cât de repede am putut gândul că are 6 ani şi că nu ştie să scrie bine, că până mai ieri scria de la dreapta la stânga şi făcea literele în oglindă. Sunt mândră de ea de parcă ar fi a mea, şi într-un fel aşa o şi simt. O bucăţică de om care vrea să scrie. E uimitor. Îmi doresc ca acel caiet să existe cumva până o să fie mare, să se uite pe el, să-şi amintească, să înveţe până atunci să nu caute, să înveţe doar să găsească. Aş vrea ca din toate mesajele care ajung până la mine de la copii să nu distrug nimic scormonind. Îmi amintesc de tata. El ştia cum să facă asta. Mie nu mi-a dezvăluit secretul. M-a lăsat să învăţ singură. El era de acolo, era de-al lor, nu simţeai nicio clipă că între ei e un om mare, nu deosebeai râsul, nu existau diferenţe în joacă. Mereu l-am invidiat un pic în adâncul sufletului. Era mai de-al lor decât am fost eu vreodată. Cred că el nu încerca să descifreze semnele; le lua ca atare, se bucura de tot ceea ce primea şi mai ales, ştia cum să fie recunoscător.
Month: January 2014
DINCOACE DE PLEOAPE
Mă întrebam zilele trecute, dacă după toate câte au fost, mai sunt întreagă la minte, sau e doar o iluzie, mă întreb încă dacă au trecut toate, sau e doar o iluzie, mă întreb dacă doar mă mint că sunt puternică şi nu am trecut aşa, în virtutea inerţiei, într-un mod necunoscut mie, de am ajuns până astăzi, până aici.
Încerc uneori seara să îmi amintesc cum a fost. Îmi amintesc, de cele mai multe ori fapte clare, exacte, succesiunea întâmplărilor, îmi amintesc aproape tot. Nu asta vreau.
Vreau să îmi amintesc emoţiile, ceea ce simţeam, vreau să îmi amintesc la ce mă gândeam, ca să nu înnebunesc.
Muzica din căşti la Lyon, nesfârşitele reţete de prăjituri scrise în minte la Floreasca, dialogurile inventate cu tata, oboseala şi revolta de la Municipal…le ţin minte pe toate. Îmi sunt prezente în minte, dar mi s-au estompat emoţiile.
În ziua aia în care am aflat că de fapt, nu s-a sfârşit nimic, s-a ridicat în jurul meu un zid. Ştiam, simţeam că nu are voie să iasă de la mine nicio revoltă, că nu are voie să pătrundă la mine în fortăreaţă nimic. A fost greşit. Am fiert într-o supă lincavă de frici, au scăpat două lacrimi şi un ţipăt inutil, aiurea, când nu trebuia. Mi-am permis o supapă de cinci minute, apoi zidul s-a închis la loc.
Îmi amintesc mai ales mirosuri şi sunete. Eram deja de câteva zile la Floreasca când am învăţat să recompun universul din jurul meu doar din sunete. Renunţasem să deschid ochii, pentru că lumea de dincolo de pleoape era prea dureroasă. Mă durea capul, mă dureau ochii, mă durea sufletul când vedeam toate firele alea din plastic atârnate de mine, mă lua ameţeala şi nimeni nu îmi spunea de ce.
Ca să mă lase toţi în pace, cea mai mare parte din timp mă prefăceam că dorm şi ascultam. Ştiam câte asistente sunt în fiecare tură, le ştiam după nume, îmi cunoşteam colegele de salon, pe toate douăzeci, ştiam că undeva este atârnat un televizor, întors cumva către salonul bărbaţilor şi cum era setat pe canalele de sport, o trimiteam mereu pe mama să vadă cât e scorul când era vreun meci.
Pe mama şi pe Elena le ştiam după foşnetul hainelor, haina de doc aspru a mamei, geaca de piele a Elenei, cu scârţâitul ei inconfundabil; pe ceilalţi am început să-i deosebesc mai târziu după mers: înfipt pe călcâie, apăsat, pe toată talpa, sau uşor, pe vârfuri ca al Mariei.
Mâncam cu ochii închişi. Ştiam când să deschid gura numărând două secunde de la zdrăngănitul linguriţei pe ceaşcă până la apropierea ei de mine. Auzeam de departe sunetul metalic al căruţului de tratament şi ceream să mi se ridice mâneca pijamalei pentru analize.
Mare parte din timp am supravieţuit amintindu-mi. Cel mai des îmi aminteam o imagine cu mine într-o vară, când bunicu avusese in la câmp. Îl strânsese şi-l adusese în curte, la ţară, unde făcuse o căpiţă înaltă tare din paie de in. Îmi găsisem un loc pe unde mă puteam urca şi toată ziua stăteam acolo sus, „treierând” în palme capsule mici de in, suflam pleava şi ronţăiam toată ziua seminţe. Puţine momente în viaţa mea au fost mai senine decât atunci. Nu vedeam decât cerul, formele ciudate pe care le luau norii, nu auzeam nimic, pentru că nu voiam. Toţi ştiau unde sunt, aşa că nu mă mai oboseam să răspund. Mirosea a vară, a fericire simplă, a paie aspre şi picioare zgâriate, mirosea a copil şi a curte de bunici, eram sătulă şi fericită.
Mă dădeam jos de acolo seara, pârlită de soare, plină de pleavă şi cu părul încâlcit. Nu mă interesa nimic. Eram copil şi toate-mi erau atât de departe.
Când mă mişcam, chiar şi puţin în pat, când mă duceau la cine ştie ce investigaţii mă durea capul, mă dureau ochii, îmi auzeam gândurile reverberând în diafragmă, şi sângele fierbând în timpane. Apoi, îmi aminteam de liniştea paielor de in, de florile lor mici, albastre, uscate, rătăcite anapoda pe acolo.
Din ziua în care am plecat de la spital nu mi-au rămas decât scârţâitul strâmb al unei roţi neunse a căruţului cu rotile în care m-au coborât în parcare şi zgomotele incredibil de puternice ale oraşului care, în trei săptămâni îmi deveniseră complet străine.
La Lyon m-a uimit tăcerea, absenţa zgomotelor de spital, mirosul neutru; nu mirosea a nimic. Am fost la ei de două ori, şi de fiecare dată a fost la fel. Nu am simţit duhorile cu care eram obişnuită şi care îmi provoacă groaza şi greaţa. La ei era cald, linişte şi curat. Dacă nu aş fi purtat pijamale, aş fi jurat că sunt la hotel. Închideam ochii şi nu se auzea nimic. Atunci simţeam prezenţele lângă mine, nu mai aveam cum să le aud, asistentele deschideau uşa cu grijă, am stat singură în salon. Am găsit un post de radio cu muzică simfonică şi am putut dormi, m-am relaxat, m-am odihnit.
De la Lyon îmi amintesc verde. Atunci a fost altfel puteam vedea; atunci mă puteam mişca în voie, atunci m-am putut plimba. De la Lyon a început să-mi placă şi mai tare verdele.
Din toate câte au fost, mi-au rămas franturi de sunete, frânturi de linişti şi de voci, gustul nedumerit al întrebărilor, gustul coclit al groazei, poveştile pe care mi le-am scris în minte şi pe care acum le-am uitat, dar ştiu că le pot reinventa oricând, amintirea unei Andreea pe care uneori nu o mai recunosc, imagini vii de dincoace de pleoape.
MOŞ GRIGORE
În casa mamei este un singur tablou. S-a nimerit să îl aşeze pe peretele cu icoanele, din camera ei de dormit. Este o fotografie veche, gălbuie, cu Moş Grigore. Am fost acum la ea şi, la un moment dat, m-a surprins uitându-mă lung la poza din perete. Mi-a zis, fără să mă privească „Până la urmă, cred că o să îl dau jos”. Am întrebat-o de ce ar face asta, mie mi se pare că stă bine acolo unde este. Mi-a răspuns sec: „În casa asta nu este nimeni care să-l fi cunoscut pe Moş Grigore, d’asta. Nu are niciun rost să mai stea aici”. De când mă ştiu, tabloul ăsta mi-a fost mereu sub ochi, îl vedeam mereu când intram sau ieşeam din casa cu poveşti de pe Dumbrava Roşie, casă pe care el a construit-o. Era acolo cu ochii lui blânzi, făcându-mă mereu să mă întreb care din noi îi semănăm mai tare: eu sau vară-mea Iuliana? Povestea adevărată a lui Moş Grigore nu am aflat-o niciodată spusă cap-coadă. Am simţit mereu că mi se ascund lucruri, că poate nu sunt ştiute, că poate nu vor să mi le povestească. Am prins frânturi, pe care am încercat să le pun cap la cap, să brodez o istorie, o viaţă, în capul meu s-a născut o legendă. Singurele lucruri pe care le ştiu cu certitudine sunt că a murit în somn, pe 21 decembrie, cu câţiva ani înainte ca tata să se însoare şi că înainte de bunica, a mai fost însurat o dată. Restul este legendă. De câte ori îl întrebam pe tata despre el, nu-mi spunea decât că a fost un om tare bun, apoi i se punea un nod în gât şi asta era tot. Trăia într-un sat numit Dropia, aproape dispărut acum, pierdut în stepă, la câţiva kilometri de Medgidia. Am fost cândva cu tata şi mi-a arătat ce mai rămăsese din fosta lor casă, nişte ruine năpădite de bălării, o temelie abia ghicită, pe care o luaseră în stăpânire şopârle leneşe, dormitând sub un soare cumplit. Am reuşit să aflu că pe moş Grigore Iancu l-au „băgat” comuniştii la chiaburi. L-au anunţat într-o zi nu numai că trebuie să dea la C.A.P. tot ce are pământ, batoză şi toate maşinile, dar l-au anunţat că nu mai are nici ce căuta în sat, au început să-l prigonească, să-l chinuiască şi să-l batjocorească pe unde îl găseau. Îl durea inima. Toate câte le avea erau muncite; le moştenise de la părinţi, apoi le sporise cum ştiuse el mai bine, cot la cot cu argaţii şi ţăranii din sat. Mereu fusese un om simplu, chiar dacă a fost primul din partea aia de pustiu dobrogean care şi-a permis să cumpere maşini pentru la câmp, a făcut case pentru oameni şi i-a ajutat pe toţi cum a ştiut. Până la urmă, nimic nu a mai contat. Îi momiseră comuniştii pe toţi şi-i întorseseră împotriva lui. Într-o zi l-a anunţat cineva, pe ascuns, că în noaptea aia vor veni să-l salte, să-l ducă la judecata „dreaptă”, acolo unde şi-au pierdut sufletele şi şi-au găsit pedeapsa atâţia duşmani ai poporului. A fugit. Şi-a luat o valiza cu câteva nimicuri şi a fugit de cum s-a înserat prin lanurile de porumb, până în satul vecin. De acolo, mergând pe jos, mai mult noaptea, pe ascuns, Moş Grigore a ajuns în munţi, la Braşov. Nu-i ştiu traseul prea bine, dar nu cred să fi fost prea diferit de al altor chiaburi fugăriţi de comuniştii din Dobrogea. S-a angajat la uzina de tractoare din Braşov şi a aşteptat. Întâi, i-a aşteptat pe americani. Apoi, a aşteptat să uite toţi de el, să-şi poată chema nevasta cu băieţii care rămăseseră în urma lui singuri şi fără ajutor la câmpie. Mi-l imaginez pe bunicu’ cum stătea singur în loc străin, îşi mângâia mustaţa din timp în timp şi se gândea. Începuse să se gârbovească, îi apăruseră fire sure şi în ochii lui începuse să licărească stins tristeţea. Nu avea cum să fie prea diferit de mine, sau de tata. Toţi spuneau că semănăm bine, că picăm mereu pe gânduri, cu privirile pierdute departe, sau întoarse înspre noi. Nici nu ştiu. Seara, după ce venea de la uzină scotea din sertar cele câteva fotografii pe care apucase să şi le strecoare printre haine şi punea bine bucăţelele de unt pe care le furişa în sân la cantină. Mi-a povestit tata, că atunci când într-un final au ajuns şi ei la Braşov, zile în şir au mâncat doar pâine cu unt, din rezerva impresionantă pe care o strânsese bunicu’. Astea erau merindele pe care le luau cu ei pe munte, când mergeau împreună cu fratele mai mare al tatei la strâns de lemne pentru foc. După ce i-a murit prima nevastă, care am auzit că era frumoasă tare, Moş Grigore a găsit-o pe Marioara bunica-mea, fata cea mai mică a unei familii sărmane. S-a ţinut de ta-su până i-a dat-o de nevastă. N-a fost greu să-l convingă, pentru că pe vremea aia încă mai era cel mai bogat din sat şi i-a dat-o să scape de sărăcie. A luat-o aşa cum era fără zestre şi îndrăgostită de popa Alexandru de nu avea suflare, pentru că fata era frumoasă foc. Marioara nu l-a iertat niciodată şi nu a ratat nicio ocazie să-i aducă aminte că i-a distrus visele, că era îndrăgostită de altcineva, că ajunseseră amândoi la sapă de lemn, de ca şi cum era vină lui. El şi Marioara erau cum nu se poate mai diferiţi şi aşa erau şi băieţii pe care i-au avut împreună, nu semănau între ei nici la fire nici la chip. După ce au venit comuniştii nu îi mai rămăsese nimic. Era un muncitor oarecare de la o uzină uriaşă din Braşov, nu mai avea nimic al lui, nicio bucată de pământ, nici măcar o pernă a lui pe care să doarmă, iar nevasta îl ura de moarte. Până la urmă, s-au întors în Medgidia. Se deschisese I.M.U.M-ul, şi era nevoie de muncitori. S-au întors să fie aproape de ceea ce-i durea cel mai tare pe amândoi: fericirea pierdută în praful drumului făcut de armata germană în marş spre Odessa, drumul dintre Cuza-Vodă şi Dropia.
FIE CA LERUL…
Fie ca Lerul…
Sper din toată inima să vă găsesc bine sănătoşi, cu minţile întregi după perioada asta îmbibată în fel şi fel de sentimente şi urări, care mai de care mai înălţătoare.
Mi-am luat două săptămâni Sabatice, astfel încât să nu cad pradă tentaţiei de a scrie vreun articol usturător la adresa acestei perioade, ca acele articole care anii trecuţi mi-au adus atât de multe critici.
Poate că nu mai înţeleg eu nimic aşa cum au spus unii, poate sunt cinică, superficială şi nefirească, poate şi eu, ca şi vulpea aia din povestea cu strugurii, spun că sunt prea acre sărbătorile; scuzaţi-mă, eu spun că-s prea greţoase.
Nu mă interesează foarte tare răspunsurile. În momentul ăsta, motorul principal pentru mine îl constituie întrebările.
Nu mai întreb „de ce”, pentru că am ajuns la concluzia că mă întreb a pagubă. Nu am făcut pace cu mine şi cu Universul, din păcate, doar am reformulat întrebările. „De ce” nu mai are loc, pentru că răspunsul cel mai aproape a fost de fiecare dată „uite d-aia”, aşa că m-am cam plictisit.
Mi-am petrecut Crăciunul singură (cu excepţia câtorva ore) şi înainte să sară cineva cu vreo jelanie, vă spun că a fost cel puţin sclipitor şi înălţător. Am savurat fiecare clipă de linişte de care am avut parte, m-am bucurat de fiecare rând din gândurile cărora, în sfârşit, am reuşit să le dau o ordine şi o formă.
Credeţi-mă pe cuvânt că nu s-a declanşat nicio depresie, nicio tristeţe în absenţa platourilor unsuroase sau a vreunui musafir râgâitor, ghiftuit şi ameţit. Am mâncat salată de spanac. Singură cuc în casă. A fost perfect.
Nu am avut brad. În casă există nişte plante mari decorative, cărora le place să le vorbeşti urât, pe genul „talk dirty to me”, aşa că Pizdele, că aşa le cheamă, au avut la mişto vreo două funde roşii cu sclipici. Atât.
De Revelion, de fapt după, am încercat un exerciţiu uşor păgân, de epurare. Mi se pare amuzant cum sună, dar da, a fost un fel de epurare. Dacă nu ştiaţi, anul ăsta a fost 1 ianuarie în acelaşi timp cu luna nouă. Cică e „superjmekeră” faza.
Fără legătură cu asta, eram toată gaşca pe malul lacului, faţă în faţă cu Ceahlăul, stăteam la un supermegauriaş foc de tabără. În jur beznă. Linişte.
La un moment dat am luat o lanternă, m-am scuzat şi am zis că mă duc mai încolo să urlu. Asta am făcut. La propriu. Am mers până când focul rămăsese mic de tot, undeva în spate, până am dat cu bocancii de apa întunecată a lacului.
Câteva minute, numai asta am făcut: am urlat din toţi rărunchii, în beznă. Jur că este o senzaţie incredibilă. Când într-un final am decis să mă întorc, mă simţeam mai uşoară cu câteva kilograme. Am urlat până m-au durut pieptul, plămânii şi gâtul, până mi-au dat lacrimile şi mi-am pierdut suflarea. Poate că a fost forţa locului, misticul Ceahlău, lumea de întuneric apă şi foc, energiile prietenilor mei, nu ştiu, dar a fost minunat. Nu mai contează ce a fost, dar este uluitor cum toate frustrările şi furiile mele de un an întreg, s-au dus dracu’ spulberate de urlete. Nici nu ştiam că pot scoate sunetele alea.
Ca de fiecare dată, am făcut şi acum un wish-list pentru anul nou. Am fost uimită să constat că este incredibil de scurt spre deosebire de anii trecuţi. Am dorinţe simple, ca şi cuvintele, de bun simţ aş zice, aşa că mă aştept ca forţele Universului să aprecieze treaba asta şi să facă ceva. Acum fac, cum s-ar zice, paradă de modestie.
Pentru anul ăsta, îmi doresc să mi se întâmple mai puţine şi să fac eu mai multe, să trag mai multe sfori pentru a îmi aduce aproape lucrurile de pe wish-list. Acelaşi lucru vi-l urez şi vouă.
Fie ca…
Fie ca…
