February, 2014 - Simple Cuvinte

SEARA ÎMI SPUN POVEŞTI

În fiecare seara îmi spun poveşti.

De când mă ştiu îmi spun poveşti. Altfel nu pot să adorm. În afara serilor din copilărie când îmi citea bunica “1001 nopţi” şi adormeam dusă, nu am avut parte de poveşti la capul patului, a trebuit să învaţ să mi le spun singură ca să mă pot odihni.

Eu nu visez. Mi-e tare ciudă, dar nu ştiu cum să schimb asta. Visez rar şi zbuciumat, nu-mi amintesc dimineaţa ce am visat, de cele mai multe ori este un chin. Îmi dau seama că visez, că visez lucruri groaznice, mă stradui să mă trezesc şi adesea îmi este teama să adorm la loc, pentru că grozăvia continuă de unde am lăsat-o. Rareori este altfel.

Când eram mica visam mereu aceeaşi monstruozitate, în fiecare seara. Ajunsesem să refuz să dorm. Nu le-am spus alor mei pentru că, undeva în mintea mea prinsese viaţă gândul că dacă le spun, se va întâmpla.

Cam atunci am început să îmi spun poveşti. Mă strădui să rămân trează cât mai mult timp să am răgaz de povestit. Uneori îmi dau seama ca şoptesc, alteori mi se întâmplă să plâng, să ţip mut în întuneric. Cele mei frumoase poveşti mi le-am spus atunci când, ghemuită pe partea mea de pat ascultam respiraţia monotonă a bărbatului de lângă mine.

Rescriu ceea ce mi se întâmplă peste zi, aşa cum mi-aş fi dorit să se întâmple; în poveştile astea am mereu replicile le mine, prezenţă de spirit şi idei geniale. Îmi scriu viaţa aşa cum mi-o doresc, îmi pun ochelarii de visătoare (nu ăia cu lentile groase de fiecare zi) şi redesenez tot. Îmi scriu dramele şi tragediile, îmi compun poveştile care vor umple cândva cărţi, îmi scriu poveştile de iubire care nu s-au întâmplat încă, reînvii oameni care nu mai sunt pentru a le putea spune şi lor, pentru a îi mai simţi încă o dată aproape, călătoresc mult, îmi povestesc mirosuri şi culori, ca atunci când încerci să le povesteşti unui copil care nu le-a cunoscut înca.

În fiecare seară îmi spun poveşti. Nu încerc să mă mint. Încerc să îmi spun poveştile de care nu am avut parte, încerc să îmi imaginez alte vieţi, unele ale mele, posibilele mele vieţi dacă aş fi ales alb în loc de negru, poveştile mele posibile, însă improbabile. Câteodată, nici măcar nu sunt eu acolo, e geamăna mea mai bună, prietena mea imaginară, acea Andreea care ştie şi poate orice, acel personaj posibil, dar improbabil, cu un milion de nume şi de vieţi.

Uneori, poveştile mele au fost atât de reale încât în zilele ce au urmat s-au întâmplat “în carne şi oase”. Nu mi-am imaginat niciodată că am vreun dar premonitoriu, ştiu că nu eu eu sunt cea care face să se întâmple, însa m-am speriat atât de tare, încât dupa aceea, timp de câteva săptămâni am renunţat să îmi mai spun vreo poveste.

M-am temut, la fel ca atunci în copilărie, că undeva, în timp şi spaţiu se poate crea o breşă către un univers paralel, unde orice se poate întâmpla, unde totul devine posibil, iar eu voi rămâne captivă acolo. Nu mi-am mai spus poveşti o perioada apoi, ca într-un ritual, vechiul obicei revine, teama piere undeva într-un fum şi mă regăsesc povestaşa de fiecare seară.

De multe ori deschid ochii brusc, ca pentru a găsi lângă mine pe cineva, pe tata, vreun prinţ venit de cine ştie unde, bunica cu macrame-ul in mână, orice, pe oricine. De fiecare dată, lumina lunii strecurată printre perdelele galbene din balcon arunca umbre ciudate în oglinda de lângă pat, de fiecare dată e o linişte groasă care pare că tocmai s-a închis în urma cuiva.

În fiecare seară îmi spun poveşti. Cred atât de tare în ele, încât dimineaţa mă trezesc cu mirosul poveştii în nări, cu conturul unui profil în vârful degetelor, cu mângâierea unei şuviţe pe tâmplă, cu un aer străin lângă mine.

Citisem undeva, când eram copil, că atunci când visezi devii nemuritor. La început mi-a fost un pic ciudă că eu nu ştiu să visez, apoi, ca într-un vis, am început să îmi spun în fiecare seară poveşti.

…sau cum m-am împrietenit cu Cortazar

ÎNTRE V-DAY ŞI X-DAY

Tocmai a trecut 14 februarie, zi sărbătorită de unii dintre compatrioţi mai ceva ca ziua descoperirii Sfântului Graal. Pentru unii, e ziua anuală de sex, pe ceilalti, chiar că nu-i înţeleg.

Nu mai e nevoie să precizez amploarea valurilor de greaţă care s-au abătut asupra mea şi anul ăsta. Cică sunt singură, d’aia nu-mi place. O precizare: nu sunt singură, sunt „between relations”. Aşa se zice, pentru cine nu ştie. Şi oricum, dacă sunt singură, ce? Nici când nu eram singură (să nu ne încurcăm în cuvinte – dublă negaţie = afirmaţie), nu sărbătoream.

La un moment dat am avut un iubit de altă naționalitate, născut pe 15 (la ei se ţine V-day). Atunci sărbătoream ajunul zilei lui de naştere, nu sărbătoarea magică a dragostei. Nu era nevoie de atenţionări speciale, ne iubeam tot restul anului la fel de frumos.

Pentru mine, aceste două săptămâni care tocmai au început sunt crunte. Ce e perioada neagră pentru bărbaţi, da’ ce e pentru mine. În aceste două săptămâni, nu ştiu niciodată să zic câţi ani am. De când mă ştiu am avut problema asta: mă simt suspendată între vârste. M-a întrebat cineva zilele trecute ce vârstă am. Am stat pe gânduri. Nu calculam, ferească sfântu’, atât mă mai ţine încă memoria, pur şi simplu, nu ştiam ce să zic.

Mai am două săptămâni până la o dată care, practic, nu există. Treaba asta mă induce suficient în derută. În plus, să zic cât am, parcă nu mai e din filmul ăla bun, să zic cât voi avea… nu am încă. Omu’ a crezut că m-am jenat de întrebare, că joc vreun rol de cochetărie. Nici gând. Nu ştiam ce să zic. Simplu.

Deci, ca o persoană respectabilă „in her middle something”, oricât de dureros ar suna asta pentru unii, sau unele, nu am sărbătorit V-day. Nu din frustrare, ci din lipsă de aplecare asupra subiectului.

Asta nu m-a împiedicat, însă, ca în seara respectivă, să înec tot ce mi-a ieşit în cale cu şampanie. Sticla aia, asortată perfect la meniu, parcă a avut draci în cur. Aşa a simţit ea: să bubuie ca la Formula 1. Toate bune până a trebuit să curăţ placă de faianţă cu placă de faianţă, dezmăţul de V-day.

Bună şi demiseacă şi răzbunarea asta a sorţii, uneori.

Care e sărbătoarea mea preferată?

M-a întrebat cineva, aceeaşi persoana cu întrebarea legată de vârstă: „Măh, da’ nu se poate aşa. Aia nu-ţi place, aia nu-ţi convine, Crăciunul e kitch, Paştele e macabru, aia e de împrumut, aia e nu ştiu cum. Ţie ce-ţi place?”.

E simplu. 1 Martie. E sărbătoarea cea mai frumoasă dintre toate câte ar putea fi, tânără, senină, zglobie, parfumată, veselă, aducătoare de tot ce există mai bun pe lumea asta şi mai ales, aducătoare de frezii, multe frezii.

Uneori îmi permit cochetăria de a îmi sărbători jumătate din ziua de naştere pe 1 Martie. Dacă tot am de ales, de ce nu? Mă consider răsfăţată că pot face asta. Jumătate din aniversare mi-o sărbătoresc (trei din patru ani) în ziua mea favorită. Sunt aşa de treabă că îi iert pe cei care ratează 28 februarie. Nu-i bai. Doar atunci nu e bai. Primesc felicitările şi evident cadourile, două zile la rând.

Până la urmă, cred că avem prea puţin timp la dispoziţie să ne sărbătorim iubirile o singură zi pe an. Asta mă enervează cel mai tare. La fel de tare cum mă enervează că ne dăm cadouri o singură zi pe an, că ne amintim de cei dragi o singură dată, că trebuie să se aprindă beculeţe peste mizeria de zi cu zi ca să ne amintim să fim generoşi. Mă deranjează în principiu zilele speciale pentru a sărbători ceva. Pentru a sta degeabă avem prea multe, pentru a concentra o esenţă de iubire, de dărnicie, de generozitate, prea puţine. Dar, dacă stau şi mă gândesc mai bine, au şi restu’ oamenilor logică: e simplu să cumperi un snop de trandafiri o singură dată pe an, un singur cadou o singură dată pe an, o singură privire binevoitoare o singură dată pe an (asta nu-i pe bani, da’ e al dracu de scumpă – mai ales la vedere).

Las’ că îmi scot eu pârleala: V-day, ziua mea, 1 Martie, 8 Martie. Le sugerez din start temerarilor perioada optimă de scandal şi despărţiri temporare: 10 februarie – 15 martie. Save your souls!

LOST AND FOUND

Acum trei săptămâni am insistat să ieşim într-un club. Fac atât de rar asta, încât nici mie nu mi-a venit să cred că am insistat atât. La un moment dat m-am dus la baie, am scos telefonul din buzunarul de la spate, l-am pus pe suportul de hârtie igienică, mi-am făcut treaba şi dusă am fost. Am ajuns la masă, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul şi în imbecilitatea mea fără margini m-am întors după el.

Ţinând cont de timpul petrecut la baie de fiecare „doamnă”, am estimat că mai mult de două persoane nu aveau cum să intre după mine. A treia am fost eu, din nou. Evident că nu am mai găsit nimic.

Nu de telefon îmi pare rău, că nu era nimic de capul lui, dar m-a durut inima că am fost atât de bleagă şi de ameţită. Nu mai pierdusem niciodată nimic. Până atunci. M-a mai durut şi uşurinţa cu care cineva, oricine ar fi fost, s-a putut bucura de un nimic, de un bun care nu-i aparţine, de ceva ce aparţine altcuiva, asupra căruia nu avea niciun drept. Era simplu să îl fi dat cuiva din staff. Evident că asta nu s-a întâmplat, nu avea cum.

Săptămâna trecută am fost la masă la nişte prieteni. La un moment dat, se pare că mi-am scos ceasul de la mână. Nu ştiu când. Am ajuns acasă, mi-am scotocit toate buzunarele, evident că nu era. Îmi luasem la revedere de la el. Zic: „Băh, eşti de o prostie ieşită din comun, asta e!!!!”. Mi-am înghiţit în sec amarul şi am tot sperat să fie totuşi pe undeva. Noroc că a doua zi dimineaţă m-a sunat gazda şi m-a anunţat că e la ei în bucătărie, pe cuptorul cu microunde, să stau liniştită.

Aseară am cumpărat bilete de avion. Ce să vezi? Le-am cumpărat cu dată greşită, cu o zi mai târziu decât ar fi trebuit. Am realizat într-un final, am avut noroc că se mai putea anula rezervarea, că nu am pierdut toţi banii şi a trebuit să iau alt rând de bilete.

Niciodată nu am fost o persoană prea atentă şi ordonată, e drept, dar ultimele trei săptămâni m-au pus complet pe gânduri. Mă rog, ăsta e un mod de a spune, pentru că în fond, gândurile mele sunt vraişte. Încerc să le găsesc un punct comun, să le înfăşor pe un mosor, să le aduc acasă. Degeaba.

În perioada asta am câştigat veşti bune, am râs mult, am mai „câştigat” încă un scriitor, am mai câştigat o iarnă şi o căzătură, am câştigat câteva miracole, sau întâmplări miraculoase, ca să nu sune prea pompos. Mi-am rătăcit minţile, dar parcă am mai câştigat o bucăţică din mine. Aşa simt.

La cina de care vă povesteam, am simţit cumva că parcă timpul s-ă înnodat, că m-am întors în timp, atunci când râdeam cu altă uşurinţă, dar am mai câştigat ceva înţelepciune.

M-a amuzat teribil, că la un moment dat, cum stăteam noi aşa serioşi în jurul mesei ne-am trezit spunând că mamele noastre sunt nişte eroine, femei remarcabile. Nu că nu ar fi adevărat, dar până acum, parcă nu am mai recunoscut asta atât de deschis, pe faţă. Mi-ar fi plăcut ca fiecare dintre ele să fi fost acolo, să audă. Cine ştie, poate o să le-o spunem mai des, poate o să le spunem şi mamelor celorlalţi cândva.

Am mai câştigat o lecţie. O prietenă a decis să plece cu bicicleta până în Indonezia. Ferească-mă sfântul! Prima dată mi s-a părut o nebunie. Niciun plan în care crezi până la capăt, indiferent cât de nebunesc le-ar părea celorlalţi, nu este o utopie. Fata noastră va pleca în Indonezia! Are o bursă acolo, numa’ că nu i se asigură transportul şi dacă tot o face lată, o face cap coadă. Drum bun Pistruiatule!!!

Am mai câştigat un prieten virtual. Niciodată nu m-am ferit de „agăţat” pe net. De data asta am câştigat o tipă remarcabilă, de la un site de cărţi. Îmi place. Citeşte mult şi frumos, avem ceva gusturi în comun, am făcut schimb de idei şi mi-a făcut frumoasă o zi absolut anostă şi cenuşie, sufocată de rutina mea de zi cu zi.

V-am povestit despre domnul de la salubritate care m-a prins în zbor în timp ce mă apropiam vertiginos cu ţeasta de asfalt.

Încă mă mai întreb de unde a apărut omul ăla. Nu era acolo. Sunt aproape sigură că nu era acolo în momentul în care am tras aer în piept şi am decis să păşesc pe gheaţa aia de două degete (oricum altă cale nu era). Apăi, şi dacă era deja acolo şi nu l-am văzut eu, ce? E frumos să crezi în îngeri păzitori care apar de nicăieri la colţul Pieţei Domenii.

Am mai câştigat şi bucuria, uşor infatuată, de a vedea că oamenii mă întreabă de ce nu a fost articol săptămâna trecută.

Nu le-am zis nimic. Le zic acum: pentru că mi-am pierdut minţile, domnilor. Nu am avut unde să le caut, pe cine să acuz. Le simt cum colcăie şi rătăcesc prin mine. Nu-i bai. Promit să stau cu lasoul la pândă. Dacă nu vor să îşi revină, le înhaţ eu cumva, pe rând.

Până marţea viitoare vă doresc să nu pierdeţi nimic, mai ales nu pe voi înşivă.