Eram pe jumătate ieşită pe geam, fumam cu ghionturi, ca de fiecare dată când sunt acasă. Am şi uitat că este la masa din spatele meu. Am auzit-o la un moment dat spunând: „Tu crezi că noi două o să mai terminăm vreodată cu toate astea?”.
Mi s-a oprit fumul în gât. M-am întors năucită către ea şi parcă mi se împăienjenise privirea. Cine era femeia care mă întreba aşa ceva? Cine era băbuţa, cu părul alb, care mă întreba, cu ochii în pământ, lucrul ăsta?
Mi s-a înfipt un cuţit în inimă. Am ştiut că a sosit momentul cheie al transferului de roluri, că a venit momentul ca, pentru prima dată în viaţă, să îi spun eu ei că va fi bine, că o să se termine toate, că o să ne liniştim cumva, nu ştiu cum. În momentul ăla, nu a mai avut nicio importanţă dacă eu cred sau nu asta. Trebuia să îi spun: „O să terminăm la un moment dat cu toate, o să terminăm mamă, ai să vezi. Ştiu eu”.
M-am simţit exact ca în sâmbata aia, după amiază, când i-am spus tatei că o să se facă bine, ştiu eu că o să se facă. Nu a îndrăznit să mă întrebe de unde ştiu, sau cum pot fi aşa de sigură. I s-au luminat ochii de speranţă, şi m-a crezut. Atât.
La fel a făcut acum şi mama. Şi-a ridicat ochii de pe desenele maronii ale gresiei, m-a privit, s-a ridicat de pe scaun şi a venit către mine. I-am cuprins umerii cu braţele şi mi-am dat seama că în gestul ăsta e ceva extrem de nefiresc. Uşurinţa cu care am făcut asta m-a surprins. Nu este vorba despre faptul că o îmbrăţişez rar, prea rar, dar parcă o ştiam pe mama mai înaltă, mi-era mai greu să ajung la ea. I-am spus: „Ce boala fă Genel, când te-ai mititicit aşa de tot?”. Am râs amândouă stinghere şi parcă până la urmă mi-a părut un pic rău. Mi-a dat impresia că îi e jenă, că parcă îi e ruşine că îmbătrâneşte, că se topeşte aşa, pur şi simplu.
Am înţeles că a îmbătrânit de tot, că abia dacă îmi mai ajunge la nas, că îi văd cu uşurinţă creştetul alb, cu păr rar.
Am înţeles că începe să i se ştirbească armura. Mereu m-au complexat forţa şi bătăioşenia din ochii ei; mă făcea să mă simt ca o mămăligă, şi pe lângă ea, cam aşa am fost mereu.
Cum să fac să îndur momentul când pentru prima dată în viaţă a trebuit să îi spun eu ei că va fi bine? Este complet pe dos faţă de tot ceea ce ştiam, faţă de cum trebuiau să fie lucrurile, rolurile au fost mereu altele.
Iată, acum, a trebuit să rămân impasibilă în faţa întrebării din ochii ei, să nu ezit, să nu dau la iveală nicio slăbiciune, să cred, să ştiu pur şi simplu: „O să fie bine mamă, ai să vezi, îţi promit eu că o să fie bine”.
Niciodată nu ne-am lăfăit în tandreţuri, în lacrimogenităţi; sensibilităţile, nu au fost pentru noi, nu ne-au plăcut şi ne-au stingherit, de fapt mai mult pe mine. De data asta, nu am fost tot eu cea care a frânt momentul, ameninţarea lacrimilor. În premieră, altă premieră, a fost mama: „Mâine te zic lu’ Miciulică-tu că nu te laşi de fumat”.
I-am scos limba: „Să o crezi tu! Deja ştie”.
