GENEL

Eram pe jumătate ieşită pe geam, fumam cu ghionturi, ca de fiecare dată când sunt acasă. Am şi uitat că este la masa din spatele meu. Am auzit-o la un moment dat spunând: „Tu crezi că noi două o să mai terminăm vreodată cu toate astea?”.
Mi s-a oprit fumul în gât. M-am întors năucită către ea şi parcă mi se împăienjenise privirea. Cine era femeia care mă întreba aşa ceva? Cine era băbuţa, cu părul alb, care mă întreba, cu ochii în pământ, lucrul ăsta?
Mi s-a înfipt un cuţit în inimă. Am ştiut că a sosit momentul cheie al transferului de roluri, că a venit momentul ca, pentru prima dată în viaţă, să îi spun eu ei că va fi bine, că o să se termine toate, că o să ne liniştim cumva, nu ştiu cum. În momentul ăla, nu a mai avut nicio importanţă dacă eu cred sau nu asta. Trebuia să îi spun: „O să terminăm la un moment dat cu toate, o să terminăm mamă, ai să vezi. Ştiu eu”.
M-am simţit exact ca în sâmbata aia, după amiază, când i-am spus tatei că o să se facă bine, ştiu eu că o să se facă. Nu a îndrăznit să mă întrebe de unde ştiu, sau cum pot fi aşa de sigură. I s-au luminat ochii de speranţă, şi m-a crezut. Atât.
La fel a făcut acum şi mama. Şi-a ridicat ochii de pe desenele maronii ale gresiei, m-a privit, s-a ridicat de pe scaun şi a venit către mine. I-am cuprins umerii cu braţele şi mi-am dat seama că în gestul ăsta e ceva extrem de nefiresc. Uşurinţa cu care am făcut asta m-a surprins. Nu este vorba despre faptul că o îmbrăţişez rar, prea rar, dar parcă o ştiam pe mama mai înaltă, mi-era mai greu să ajung la ea. I-am spus: „Ce boala fă Genel, când te-ai mititicit aşa de tot?”. Am râs amândouă stinghere şi parcă până la urmă mi-a părut un pic rău. Mi-a dat impresia că îi e jenă, că parcă îi e ruşine că îmbătrâneşte, că se topeşte aşa, pur şi simplu.
Am înţeles că a îmbătrânit de tot, că abia dacă îmi mai ajunge la nas, că îi văd cu uşurinţă creştetul alb, cu păr rar.
Am înţeles că începe să i se ştirbească armura. Mereu m-au complexat forţa şi bătăioşenia din ochii ei; mă făcea să mă simt ca o mămăligă, şi pe lângă ea, cam aşa am fost mereu.
Cum să fac să îndur momentul când pentru prima dată în viaţă a trebuit să îi spun eu ei că va fi bine? Este complet pe dos faţă de tot ceea ce ştiam, faţă de cum trebuiau să fie lucrurile, rolurile au fost mereu altele.
Iată, acum, a trebuit să rămân impasibilă în faţa întrebării din ochii ei, să nu ezit, să nu dau la iveală nicio slăbiciune, să cred, să ştiu pur şi simplu: „O să fie bine mamă, ai să vezi, îţi promit eu că o să fie bine”.
Niciodată nu ne-am lăfăit în tandreţuri, în lacrimogenităţi; sensibilităţile, nu au fost pentru noi, nu ne-au plăcut şi ne-au stingherit, de fapt mai mult pe mine. De data asta, nu am fost tot eu cea care a frânt momentul, ameninţarea lacrimilor. În premieră, altă premieră, a fost mama: „Mâine te zic lu’ Miciulică-tu că nu te laşi de fumat”.
I-am scos limba: „Să o crezi tu! Deja ştie”.  

DESPRE MUNCĂ

În ţara asta mai munceşte cineva? În ţara asta mai învaţă cineva ? Nu vreau să supăr pe nimeni, dar serios acum. Mai face cineva aceste lucruri?
Nu am nicio mirare când văd rezultatele de la BAC sau de la cine ştie ce testare naţională, pentru că o naţie de idioţi este mai uşor de condus şi manipulat. Nu sufăr de mania teoriei conspiraţiei, dar aşa e de când lumea. Cu cât mai puţini deştepţi, cu atât mai uşoară treaba.
Oricine conduce pe lumea asta, nu are a se teme de o mulţime abrutizată care luptă, dar nu ştie pentru ce, care se revoltă şi nu ştie împotriva a ce. E greu de crezut că o societate aproape complet lipsită de valori fundamentale, aproape complet incultă este capabilă să se revolte conştient, organizat şi responsabil.
De-a lungul timpului s-au văzut revolte născute din foame, din sărăcie, din umilinţe, din batjocură; e adevărat că mulţimile sunt de temut, dar nu şi pentru cine este capabil şi interesat să manipuleze mase de oameni care nici măcar pancardele nu sunt în stare să şi le scrie corect.
Generaţia „mai m-am decât” îşi dă întreaga măsură a „capacităţii” la fiecare pas. Nu te poţi aştepta la consecvenţă din partea nimănui care nu e în stare să respecte cuvântul dat, care nu e în stare să respecte nimic, cu atât mai puţin munca altora, din partea oamenilor care nu cunosc noţiuni elementare de bun simţ. Toţi au drepturi, şi mi se pare uluitor că nimeni nu se simte obligat la nimic.
Nu îmi amintesc ca în timpul scurs de la Revoluţie încoa’ să aud pe cineva revoltat, urlând în gura mare că are dreptul să muncească; în schimb, toţi au dreptul la protecţie socială. Nimeni nu ţipă că are dreptul la un sistem de transport în comun civilizat, pentru că plăteşte pentru el. Toţi au dreptul să meargă fără bilet, dă-i dracu de nenorociţi, că se îmbogăţesc pe spinarea noastră. A noastră a cui? Sunt exemple umile, aflate la îndemână, ilustrative, din punctul meu de vedere.
Mi-ar plăcea să ne spălăm mai mult şi mai cu folos, să punem hârtiile la coş, să ne trezim în fiecare dimineaţa la aceeaşi oră măcar juma’ de an, să avem curat în casă, să facem ordine în bucăţica noastră de lume şi apoi să privim din ce în ce mai in faţa. Nu cred că am creier spălat de corporatist, cred că aşa se face treaba temeinic. Începi să te cucereşti pe tine, apoi extinzi revoluţia, revolta, cucerirea pas cu pas, către ceilalti; altfel, cred că totul e doar un castel de nisip.
Mi se pare că înotăm într-un spirit civic derizoriu şi de doi bani, de bâlci. Am tot respectul pentru idealuri nobile şi idei înălţătoare, dar am senzaţia, că alergăm la proteste precum babele la coadă pe vremea lu’ Ceauşescu. Urmau să afle la un moment dat ce se dă acolo, dar pentru orice eventualitate se puneau la coadă ca să nu piardă rându’.
Am senzaţia că anumite risipe de energie sunt demne de o cauză mai bună. Mi se pare că ne risipim energia, care altfel ar putea fi incredibil de constructivă, într-o gargară fără rost, atâta vreme cât mentalitatea de la care plecăm e mai spongioasă decât un burete.
Mi-ar plăcea să cred că ne ferim cu toţii de mentalităţi uniformiza(n)te, că nu picăm în derizoriu şi superficialitate. E simplu să fii pătimaş, să lupţi pentru cauze pe care le poţi lesne abandona, pentru că în esenţă nu sunt ale tale, crezuri pe termen scurt, facile. Mi-ar plăcea să văd mai mulţi oameni luptând mai puţin zgomotos, pe termen lung şi foarte lung, pentru cauze ceva mai tăcute. Sunt atât de multe…
Una dintre principalele lacune pe care le avem este consecvenţa, sau mai bine spus, lipsa ei. Nu am spus rutină, nu am spus blazare, am spus consecvenţă şi încăpăţanare, suflet pus cu aceeaşi măsură în fiecare zi, în fiecare zi în care mărunt schimbi câte ceva, începând cu tine, cu casa, cu trotuarul din faţa casei, cu oamenii de lânga tine. Altfel nu cred că are cum să meargă. E mult de muncă, şi acolo, cu tine însuţi nu te mobilizează nimeni, trebuie să ştii să te urneşti singur, fără ajutorul nimănui, în fiecare zi să-ţi alergi singur cursa, fără să te simţi ridicol dezgolit de confortul multimilor.
RSS
Follow by Email
Twitter