MULŢUMESC!

Astăzi, cândva, undeva între secunde, voi împlini 33 de ani
În locul lamentărilor patetice în privinţa vârstei îmi doresc ca acum, să le mulţumesc celor care de fiecare dată au fost acolo când am strigat, am şoptit, sau vorbele mi s-au oprit în gât, celor care au fost lângă mine de-a lungul unui an plin de învăţăminte, bucurii, experienţe noi, maturizare, râs cu lacrimi, plâns în hohote, în locuri noi şi vechi, în zile mai mult sau mai puţin însorite sau faste: mulţumesc Elena, Maria, Dan, Mamă…
Mulţumesc celor care în fiecare marţi citiţi cuvintele simple pe care vi le spun din inimă
Mulţumesc celor cu care m-am intersectat prea puţin, dar care invariabil mi-aţi schimbat viaţa, cei cărora în fiecare dimineaţă, le dau mailul cu „Bună! Bună să vă fie inima şi ziua!” Anduţa, Cristi, George, Cristina, Gabi, Teo
Mulţumesc prietenilor mei din copilărie, de la grădiniţă chiar, Elmi, Cris, Gabi, Sim, Sergiu şi Lumi
Mulţumesc îngerilor mei, care mi-au îndreptat de fiecare dată paşii: tata, bunica şi Monisa
Mulţumesc celor care mi-au schimbat ,fără niciun dubiu, cursul vieţii Dragoş, Steluţa şi Ferdi
Mulţumesc îngerilor de aici care au avut cândva grija mea Dr. Predescu, Daniela şi Mariana
Mulţumesc lui Mihai cel care m-a reînvăţat la un moment dat să visez
Mulţumesc mama şi tata Manolache pentru sfaturi, sprijin şi  suflet
Mulţumesc CC şi Ana, pentru momente frumoase
Mulţumesc pentru zile frumoase şi mult frumos, în general, Alina
Mulţumesc pentru culori, pentru încurajări, pentru speranţe, pentru tot ceea ce însemnaţi în viaţa mea
Mulţumesc tuturor celor cărora din ignoranţă, uitare sau prostie nu le-am mulţumit la timpul potrivit

DESPRE LICURICI

Mereu, de când mă ştiu, an de an îmi promitea că o să mergem să vedem licuricii. Ştia el un loc, undeva spre Dropia, la linia ferată, aia neelectrificată de duce la Tulcea. Îmi povestea cum se strâng sute de mii de licurici, cum se luminează noaptea de vară feeric, cum o să stăm întinşi pe o pătură şi o să ne uităm cum dansează, cum o să ne uităm la stele (deja mă învăţase să găsesc Carul Mare şi Carul Mic), cum o să spunem poveşti, cum o să ne întoarcem acasă abia în zori, când ultimele licăriri de stele şi licurici se vor fi stins.
Ştiam toate poveştile din copilăria lui, când fugea verile de acasă, la licurici. Nu ştiu dacă numai acolo se întâmplau minunăţiile de care povestea; şi dacă da, de ce acolo, în locul ăla uitat de timp, pustiu, lipsit de grandoare, plin de bălării, scaieţi şi praf.
Bineînţeles, că nu am ajuns niciodată. În fiecare an făceam planuri, stabileam, promiteam, era totul clar şi de fiecare dată intervenea câte ceva, astfel încât licuricii trebuiau să mai aştepte încă un an şi încă un an, până când s-au stins de tot. Au rămas undeva departe în urmă, copilării prăfuite nostalgic.
Cândva, când eu eram deja mare, om în toată firea, iar el nu era deloc bine, mi-a bolborosit printre toate tuburile alea care intrau şi ieşeau din el: „dacă nu mor acum, anu’ ăsta te duc să vezi licuricii”, apoi a adormit răpus de anestezice. Dacă l-aş fi întrebat, nu cred că ar fi fost în stare să spună cum îl cheamă, dar trebuia să îşi aducă aminte de licurici, ca să facă totul mult mai greu decât era deja.
Până s-a mai înzdrăvenit un pic s-a făcut toamnă; nu mai era chip de mers. Am încercat să tac; şi aşa mereu îl amăram de câte ori mă supăra: îi reaminteam că m-a amăgit, că nu s-a ţinut de cuvânt.
Anul ăla am fost în Maroc. Jur că într-o seară m-am întrebat dacă cumva, o fi posibil, printre palmieri şi cămile să zăresc vreun „licuric”. Am zâmbit în sinea mea: copil prost, nu ai cum să vezi licurici; e imposibil, el nu e aici cu tine. E la mama naibii, departe, şi cred că sezonul licuricilor s-a dus de mult, parcă aşa zicea.
A fost prima promisiune pe care nu şi-a ţinut-o; şi singura. Nu ştiu de ce. Nu a fost să fie cred. Mereu, de câte ori mă gândesc la el, îmi aduc aminte de gâzele astea, şi parcă îmi vine să râd. Mereu îmi promit că o să mă duc, dacă nu acolo la linia ferată, undeva orinde, să-i văd, pur şi simplu. Până acum nu am zărit în viaţa mea niciun fund luminos de insectă, şi mi se pare absurd. Sunt atât de multe minunăţiile care mi-au trecut prin faţa ochilor, atât de multe, neaşteptate, nesperate, atât de mult noroc am avut, că am ajuns în locuri pe care nici nu îndrăzneam să le visez, dar nu am văzut niciodată, în viaţa mea, bâzdâgăniile alea mici, la care speram în fiecare iarnă. Abia aşteptam să se încălzească şi să se facă vremea să mergem.
Aşa gust amar mi-a lăsat povestea asta… Nu-i vorba că mă simt trădată, dar parcă undeva lipseşte o bucată, şi eu nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite şi simple, să scriu povestea de la marginea câmpului, când în miros de praf şi scaieţi, undeva sub oiştea Carului Mare s-ar fi putut umple cerul de lumini; nu ştiu să îmi imaginez asta, să desenez pe cer arabescuri de lumini. E prea greu. Prea am sperat în gol…o copilărie întreagă.

SCURTA LAMURIRE



Ceea ce primim înapoi reprezintă oglinda, măsura întreagă a ceea ce suntem, a ceea ce dăm. Din fericire, aici nu se poate cu ocaua mică.
Mă uimeşte să văd persoane mature care încă se întreabă de ce nu au prieteni, de ce nu îi ajută nimeni, de ce sunt singuri, de ce alţii „au”. În schimb, nu îşi pun întrebări. Nu se întreabă niciodată ce au dat în schimb, de ce au pretenţia să primească atunci când nu dau nimic. Nu se întreabă niciodată ce au dat ceilalţi, care este „preţul” pe care alţii l-au plătit, care şi câte au fost momentele în care au dat…
Prietenia este o investiţie riscantă, fără beneficii cuantificabile pe termen scurt. Întâi te întrebi ce poţi da tu, abia apoi, ce poţi primi de la celălalt. Nu porneşti cu un capital pe care să îl tranzacţionezi sigur, în obligaţiuni garantate de stat, să îţi primeşti cuminte dobânda anuală. Îţi asumi riscul; aşa e fair-play.
Sunt lecţii care se învaţă în copilărie. Mă întorc la perioada de aur, la cei 7 ani de acasă, perioadă în care unii dintre noi sunt crescuţi sălbatic, ca nişte fiare, cu lecţii simple şi violente de supravieţuire, cu egoism, cu ură şi ciudă; alţii în schimb, sunt învăţaţi de acasă, de ai lor să dea…sentimente, prietenie, voie bună, altruism. Atunci învăţăm să fim prieteni; în primul rând nouă înşine, apoi celorlalţi. Atunci înveţi să laşi de la tine, să înţelegi, să faci concesii, să respecţi. Mai ales să respecţi. Asta este o lecţie pe care o învăţăm greu, unii dintre noi, niciodată.
Am simţit nevoia acestor rânduri, pentru că în ultima vreme, în jurul meu văd din ce în ce mai mulţi nedumeriţi. Din ce în ce mai mulţi oameni care nu înţeleg, din ce în ce mai mulţi îmbufnaţi, înrăiţi, mărunţitori din buze, mincinoşi, prefăcuţi…Îmbracă haina bunului prieten până când invariabil arama îşi arată faţa urâtă.
Mi-e milă de ei; de fapt, mai mult silă decât milă. Mă amuză, şi mă fac să zâmbesc cinic dintr-un colţ de gură, amar, dezamăgită.
Spuneam zilele trecute că nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă poate vindeca de optimism. Mereu voi crede în oameni, mereu, voi spera că nu s-a pierdut totul.
Vă urez dragii mei, vă ţin pumnii strânşi, m-aş şi ruga pentru voi să aveţi parte de momentul ăla de sclipire, de geniu, de atingere divină, care să vă facă să înţelegeţi. Atât. E simplu.

…ISME


Profu’ meu de desen din generală era poreclit Musca Ţeţe. Era un personaj înalt şi uscăţiv, uşor adus de spate, urât ca noaptea, pe numele său oficial Domnu’ Oprea.
La un moment dat, dându-şi seama că ar fi pierdut timpul cu noi, punându-ne să desenăm „case dărâmate”, vorba tatei, că altceva nu ieşea din mâinile mele, a decis să modifice uşor programa şi în timpul orelor de desen, în care nu am fi făcut decât să ne mânjim cu acuarele, să ne predea istoria artei.
A fost, cred, cea mai inteligentă decizie pe care putea să o ia, astfel încât să facă şi el ceva ce-i place, să stăpânească şi haosul din clasă, pentru că nu eram chiar cea mai ortodoxă adunătură, să ne şi înveţe ceva bun.
Şi-a dat absolut toată silinţa: ne aducea tot felu’ de planşe şi albume, ne făcea scheme, ne dădea teme pentru acasă şi periodic, lucrări de control. Nu ştiu de câţi dintre noi s-a prins câte ceva, însă mie mi-a plăcut la nebunie. Atât de tare m-a prins, încât am început să ascund mărunţişu’ din casă ca să mă duc la Constanţa să îmi cumpăr albume de artă (la noi în oraş aşa ceva era imposibil de găsit).
Tot ceea ce am învăţat despre artă de atunci a început; ori de câte ori am mers pe undeva şi am fost în stare să recunosc un stil arhitectural, sau un tablou, mi-l aminteam pe Musca Ţeţe, cum umbla adus de spate printre bănci, cu o reproducere în mână şi ne povestea.
Era greu să iei notiţe la orele lui. Vorbea repede, pătimaş şi uita să facă pauze. Atunci am învăţat să scriu cu prescurtări.
O perioadă, în timpul anilor mei zbuciumaţi de liceu am uitat de el; am uitat tot ceea ce ne învăţase, pentru ca într-o bună zi, să-mi dau seamă că nu se pierduse nimic; totul era acolo, ordonat frumos, clasat pe perioade şi epoci, ca în cărţile alea frumos colorate „…ISME”.
De domnul Oprea nu mai ştiu nimic de când am terminat generala. Îmi dau seama, pe zi ce trece, din ce în ce mai tare, cât de mult au contat în viaţa mea, în ceea ce îmi place acum mai mult pe lume, arta şi literatura, dumnealui şi domnu’ Baubec, tătaru’ încăpăţânat şi sever, care ne-a învăţat limba română, care ne-a băgat gramatica în cap, oriunde a găsit un spaţiu liber. Îmi amintesc şi acum ce jale era dacă intra Baubec în clasă la începutul orelor şi nu ne găsea scriind, copiind texte din manual. Atunci ni se părea un căpcăun absurd, dar nu cred să fi fost vreunu dintre noi „capabil” de a săvârşi sagrilegiul unui dezacord la o teză sau când era ascultat la o lecţie.
Nu vreau acum să încep cu poveşti de pe vremea mea, dar uitându-mă la fiecare pas la generaţia „mai m-am decât”, nu mă pot împiedica să mă gândesc la pufniturile încruntate ale domnului Baubec, la lecţiile aspre pe care ni le dădea şi la sudorile reci care ne treceau chiar şi numai când îi pomeneam numele. Acum îmi dau seama, că mie una, nu îmi era frică de el. Nu aveam de ce, pentru că era un om incredibil de bun; mă teroriza însă, teama de a nu mă face de ruşine. Cred că era cel mai rău coşmar pe care l-aş fi putut trăi pe vremea aia. E adevărat că atunci, pentru noi contau alte lucruri, aveam alte valori, ne înspăimântau lucruri care pentru copiii de acum sunt de neconceput.
Nu îmi pare rău. Ştiu sigur că măcar noţiunile elementare le-am învăţat, şi orice ar fi, nu se poate spune că măcar anumite lucruri mi-au trecut o dată-n viaţă pe la ureche.
Hmmm…abia acum îmi dau seama de ce acu’ două zile, o puştoaică de optişpe’ ani mi-a vorbit cu „dumneavoastră”, de s-a zbârlit iremediabil pielea pe mine. Şi toţuşi, pe vremea mea, parcă era altfel…cel puţin, era mai inocent totul.

MIC DEJUN DE DECREŢEL

Stăteam într-o zi într-un supermagazin, şi mă învârteam fără rost încercând să cumpăr ceva de mâncare. Să ne înţelegem: prin ceva de mâncare căutam ceva gustos, sănătos, aspectuos şi gata preparat. Ultimul lucru de care mai aveam chef era să mă duc acasă, să mai stau încă cel puţin două ore în picioare în bucătărie, ca abia apoi să poată fi mâncat într-o oarecare formă.
Nu îmi venea să cred că nimic, dar absolut nimic nu întrunea condiţiile minime.
Înainte să plec de acasă pusesem întrebarea clasică: „Ce iau de mâncare?”. Răspunsul, ca de obicei: „Vezi tu ce te inspiră, ceva bun, da’ bun să fie, şi ia şi ceva să avem pentru dimineaţă”. Iau, nimic de zis, dar ce?
Am sfârşit prin a umple coşul de tot felu’ de mizerii, dar asta e altă poveste deja.
Cu prima ocazie când am fost acasă am întrebat-o pe mama: „Mă mamă, io când eram mică ce mâncam dimineaţa?”.
A făcut o pauză lungă, şi-a tras ochelarii de pe nas, a dat să zică ceva şi s-a oprit. După alte câteva momente a zis: „Nu ştiu, nu mai ţin minte”. „Mă mamă, dă-o naibii de treabă, io nu-mi mai aduc aminte, că eram prea mică, da’ te rog io frumos fă un efort de memorie. Ce mâncam eu dimineaţa, în anii ’80, înainte să plec la grădiniţă şi pe urmă la şcoală?”.
Se vedea cum biata femeie face eforturi disperate să-şi amintească. Până la urmă zice: „roşii cu brânză”. „Bine mă, asta mâncam vara, când era sezon, că altfel, nu găseai codiţă de roşie pe nicăieri”. „…Păi iarna mâncai de-ale porcului”. „Bine femeie! iarna şi vara, şi în rest? Că nu mâncam doar două anotimpuri pe an, mai mâncam şi toamna şi primăvara”.
Stă mama, se chinuie, se frământă şi începe: „mâncai brânză cu smântână, ouă fierte, pâine prăjită cu unt făcut de bunică-ta şi gem, biscuiţi, mai făceam câteodată rost de câte o cutie de pate de ficat, sau parizer, da’ asta mai rar. Beai ceai şi lapte cu cacao, da erau şi dimineţi când nu vroiai nimic. În rest, nu-ţi lipseau niciodată merele”.
Mama s-a ridicat şi şi-a văzut de treaba ei, iar eu am rămas năucă să mă gândesc cum a fost posibil ca generaţii întregi de copii să crească (destul de frumos, aş spune), fără sute de sortimente de lapte, iaurturi, iaurţele cu fructe sau fără, de băut, mâncat şi aruncat pe pereţi, fără cereale cu sau fără surprize, gusturi, forme arome şi culori, fără brânzici, care mai de care mai sofisticate, fără cărnuri vidate, mezeluri speciale pentru copii, fără fiţe şi mofturi.
Nu pot să cred că mama şi atât de multe alte mame, nu se fâţâia ore în şir printre rafturi împingând la cărucioare pline ochi, cu un plod urlător atârnat de ea. Parcă mi se pare imposibil că ne-am făcut mari fără piureuri din fructe exotice blenduite cu grijă, că banane vedeam numa’ de sărbători, dezvelite pe furiş din ziare, date jos cu zgârcenie de pe şifonieru’ din camera aia bună, neîncălzită.
Mă uitam la mama ca la o făptură de pe altă planetă şi am întrebat-o: „Şi atât? Numa’ atât mâncam io dimineaţa? Nimic altceva?”. Parcă aşteptam să mai zică ceva, trebuia să mai urmeze ceva. Nu se putea să fie doar atât. Nu aveam cum să cresc măncând ani în şir aceleaşi cinci chestii numa’ că schimbate între ele. Părea imposibil. Se opreşte mama din treabă, se uită la mine: „Păi ce mamă, pe vremea aia era altceva?!? Nu găseai altceva de mâncare, şi tu tot ai fost norocoasă că erau alde bunică-ta la sat, altfel ai fi mâncat şi tu ca toţi ceilalţi copii margarină cu pâine”.
Deci… se poate …se poate şi aşa… şi mi-au apărut brusc în minte toţi mucoşii urlători din magazine, şi toate mamele care le pun în coş tot ce-şi aleg de pe rafturi cu mânuţe dolofane de viitori obezi cardiaci.
RSS
Follow by Email
Twitter