October, 2012 - Simple Cuvinte

DOR DE TOAMNA

Inevitabil, trebuia să se termine şi concediul. Aveam nevoie ca de aer de câteva zile în care să nu mă trezesc de dimineaţă, să nu bat Bucureştiul de-a curmezişu’, în care să stau cocoloşită sub pături, cu gândurile mele, cu ochii închişi, mai mult simţind, decât văzând lumina galbenă, filtrată prin draperii.

„Vacanţa de fete” de anul ăsta, m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Am avut parte de o întâlnire miraculoasă aproape, cu un loc magic. Plăcerea întâlnirii a fost sporită şi de faptul că am amânat de multe ori, de prea multe ori, să mergem acolo. Poate că încă nu era momentul. Am avut parte, din belşug, de soarele cuminte de toamnă, de magie, de frumuseţe, de verde, de gusturi, culori, arome, vin bun, conversaţii frumoase, multe zâmbete, ochi mijiţi de prea mult soare reflectat de pietrele albe, demonstraţii de forţă şi caracter, tăcere respectuoasă…

Nu ştiu dacă este adevărat ce se spune, că locurile celebre, vizitate, vestite în literatură, artă, arhitectură, îţi anihilează cumva curajul de a spune că nu ţi-au plăcut (când este cazul). O singură experienţă am avut în sensul ăsta, şi nu am spus că nu mi-a plăcut, ci că nu este genul meu. Acum nu a fost cazul. Mi-a inspirat imens de mult respect, şi mi-a plăcut la nebunie. A fost genul meu, şi m-am bucurat de fiecare secundă pe care am petrecut-o acolo. M-am întors un om un pic mai bogat, un om care a mai văzut şi a mai învăţat ceva.

Exceptând explozia de sentimente şi culoare a acelor câtorva zile, nu s-au întâmplat prea multe lucruri notabile. M-am bucurat de toamnă, în felul meu.

Am fost la mama; timpul ritualic aproape, petrecut aproape de rădăcini, unde te încarci cu altfel de gânduri, unde eşti mai aproape de cei care nu mai sunt şi cărora ai avea să le povesteşti mii de lucruri şi să le ceri milioane de sfaturi, cei de a căror povaţă şi sprijin ai mereu nevoie, locul unde revezi prietenii din copilărie, unde totul, atât de familiar îţi amorţeşte parcă, şi îţi dă jos toate scuturile pe care, ţi le ridici atunci când trăieşti într-un oraş mare, care se încăpăţânează să-ţi rămână rece, străin.

Vacanţa asta am citit tare puţin. Aş fi avut timp, dar nu am avut energie. Mă simţeam mai obosită ca niciodată.

Nu îmi este dor de serviciu, ar fi chiar culmea, pentru că nu am suficient de mult noroc încât ceea ce fac să fie exact ceea ce îmi doresc, ce-mi place şi mă reprezintă.

Mă bucur doar că îmi voi relua ritmul zilnic, că îmi voi regăsi cumva jaloanele de timp printre care mă mişc, care mă ajută, culmea, să eficientizez ceea ce am la dispoziţie. Am observat că sunt genul de persoană care atunci când are prea mult timp la dispoziţie îl pierde aiurea; nu reuşesc să mă organizez. E un pic absurd. Mereu mă plâng că nu am timp, că nu reuşesc să fac tot ceea ce aş vrea, şi când am timp, cum s-a întâmplat acum, nu am făcut efectiv nimic. Au trecut şi câteva zile fără să ies din casă, fără să fac…nimic.

Din când în când am scris. Am încercat să acopăr o perioadă goală în caietul meu, dar am constatat că m-a lăsat memoria şi nu mă mai ajută nici răbdarea. Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Orice încerc să povestesc la distanţă de câteva săptămâni îmi pare a fi fad, artificial, repovestesc fapte seci, şi fac asta impersonal, pentru că am pierdut ceea ce era mai important: sufletul momentului.

În rest, nimic. Aştept să se oprească ploaia, să se usuce frunzele căzute pe trotuare, ca să le pot spulbera cu tenişii mei roşii, să răscolesc mirosul arămiu de toamnă.

Ar mai fi fost de făcut câte ceva, dar cum fiecare lucru are sufletul lui, probabil că nu era încă momentul.

DESPRE SINGURĂTĂŢILE MELE

Fugim de singurătate ca de dracu în timp ce, în fond, devenim din ce în ce mai singuratici. Rupem în patru reţelele de socializare, suntem dependenţi de ele, dar suntem din ce în ce mai puţin sociabili. Parcă nu mai ştim să comunicăm, nu mai ştim să vorbim şi să ne exprimăm dincolo de „sfântul” like, şi de statusul zilnic, de ca şi cum, întregul Univers de simţiri al unui om, poate fi redus la melodia pe care o postezi când eşti întrebat „cum te simţi astăzi?”.

Singurătatea ne forţează să trăim cu noi înşine, ne forţează să gândim. Trebuie să învăţăm să ne devenim prieteni.

De multe ori, singurătatea şi gânditul la liber ne transformă în cei mai mari duşmani pe care i-am putea avea. Nu suportăm decât arar privitul onest în oglindă, ghicitul şi recunoaşterea eşecurilor şi cu atât mai puţin, găsirea de soluţii. Probabil acesta este şi motivul pentru care suportam atât de puţin să stăm singuri. Uneori, avem senzaţia că fantomele propriilor noastre gânduri prind viaţă şi ne pândesc de după fiecare toc de uşă.

Când eram mică şi rămâneam singură acasă două lucruri se întâmplau: îmi era teamă să privesc în oglinzi, aveam senzaţia că pe lângă chipul meu voi vedea cine ştie ce grozăvie care se apropie fără ca eu să prind de veste, şi preferam să nu ştiu; îmi era teamă să umblu pe jos, pe podele. În mintea mea se născuse ideea că voi fi apărată dacă nu ating duşumeaua, aşa că în toată casa erau presărate scaune, taburetele de la bucătărie, mese şi în caz de nevoie, câte un pled împăturit cât mai înalt; orice, numai să nu ating podeaua. Stăteam singură, oricât de mult timp era nevoie, fără probleme. Universul meu era apărat, iar eu eram în siguranţă. Ţin minte că ai mei s-au mirat prima dată, apoi au luat-o ca atare, m-au lăsat în pace, că oricum nu aveau cu cine să mă lase.

De atunci, monştrii singurătăţii din jurul meu s-au potolit, pot sta singură acasă, nu îmi este teamă să privesc în oglindă, nu îmi este teamă să merg desculţă pe duşumele, dar cum nimic nu se pierde, ci totul se transformă, singurătatea îşi arată chipul urât atunci când sunt în locuri aglomerate, cu mulţi oameni în jur. Atunci mă cuprind spaimele cele mai cumplite, atunci îmi este teamă şi de mine şi…de tot.

„Cunoaşte-te pe tine însuţi” a ajuns un concept deformat, pe care îl schimonosim în fel şi chip. Ne cunoaştem pe noi înşine în goană, aşa cum ne trăim şi viaţa. Ne privim fugitiv în vitrine, în lumini reci de neoane, nu avem timp şi răbdare să ne acordăm un răgaz, o clipă de meditaţie, în care să fim sinceri şi calzi cu noi înşine, să ne fim în primul rând prieteni.

Am observat că suntem maeştri în a ne găsi scuze, ne inventăm măşti, ne pierdem în superficialitate, în timp ce, celor din jurul nostru suntem din ce în ce mai rar dispuşi să le iertăm păcatele. Pe ei îi punem mereu sub lumini puternice, chirurgicale, sub reflectoare care să scoată la iveală tot.

Singurătatea este în primul rând o stare, iar ceea ce vedem în oglindă depinde de măestria fiecăruia dintre noi de a aşeza luminile pe scenă. Nu mă contrazic cu ceea ce am spus mai devreme; cred doar că realitatea fiecăruia este diferită de a celorlalţi, că griurile mele diferă de ale voastre, că locul în care sunteţi aşezaţi în sală vă permite să vedeţi doar anumite lucruri.

Dureros este că ştim, fiecare dintre noi, ce există dincolo de toate luminile şi umbrele; dureros este că trebuie să pornim, uneori ca Don Quijote în căutarea noastră. Avem nevoie de un strop de nebunie, o nebunie pe care să ne-o asumăm în momentul în care vom decide să întoarcem, măcar o parte din reflectoare, şi asupra propriilor noastre persoane.

Indiferent de ceea ce vom găsi în oglindă, important cred că este să ne străduim până la capăt şi cred că este adevărat, ce spunea Paler că „unele eşecuri sunt mai convingătoare decât unele succese, pentru că e mult mai grav să ai iluzii mediocre, decât să trăieşti mediocru.” Dacă singurătatea fiecăruia îşi depăşeşte condiţia şi devine dascăl, dacă ne învaţă să ne acceptăm, dacă ne învaţă să vorbim cu „singurătăţile” celorlalţi, înseamnă că avem un mare punct câştigat.

DESPRE EROI

Câteodată mi-e ciudă şi mie când trebuie să scriu câte ceva încărcat de negru, de negativ, de ciudă. M-am săturat ca tot ceea ce se întâmplă în jur să îmi inspire aşa ceva.

Mi-e dor să vă povestesc cu lumină în vârful degetelor – cu ele tastez – lucruri frumoase.

Voi încerca să-mi curăţ sufletul câteva zile; sper că întâlnirea cu zorii civilizaţiei îmi va oferi un suflu nou. Am nevoie din când în când să iau o pauza de la tot ceea ce este în jur, pentru a putea merge mai departe.

Mereu îmi spun că investesc prea multă energie în revoltă, că se consumă prea multe resurse pentru non valori, că absorb prea multe energii negative, însă nu am cum să închid ochii când văd că toate valorile în care cred sunt terfelite.

Voi pleca în curând în căutarea unui petec de senin. Am nevoie de lumină, am nevoie să nu mi se lovească privirea de niciun gri.

Mă duc să mă încarc cu senin. Mă voi întoarce, cu siguranţă, cu un aer nou de optimism şi cu o altă lumină în suflet.

De ce spun asta? Pentru că de fiecare dată, după fiecare vacanţă m-am întors un pic mai bine. Voi pleca şi acum cu inima deschisă către energiile care vor veni spre mine, plec către soare, către petecul de cer albastru după care tânjesc mereu de la prima mea întâlnire cu Toscana, acum mult timp.

Anul ăsta nu a mai fost să fie Italia, ca de atâtea ori în ultimii 5 ani. Caut alt cer, între valurile altor ape. La întoarcere vă voi povesti cum a fost, vă voi spune dacă am găsit acolo tot ceea ce am auzit povestindu-se de atâtea ori. Mă aştept să găsesc mici comori, mici insule de frumuseţe, mici cântece, clipele pe care după fiecare vacanţă mi le amintesc zâmbind.

Mereu am fost „ducace”, cum spunea bunica. Niciodată nu am avut stare în acelaşi loc, mereu am vrut să văd şi altceva, ca să mă pot bucura cum se cuvine de ceea ce am acasă.

Din diverse motive, în ultimii ani am plecat mereu toamna. E mai blândă lumina, e mai calm totul, turiştii cei mulţi sunt deja la casele lor, relaţia dintre tine şi oraşul pe care te duci să-l cucereşti e mai intimă.

De fiecare dată mi-a plăcut senzaţia pe care ţi-o dă un loc nou, aerul de flirt între doi necunoscuţi, dansul senzual al străzilor, desfătarea pe care o găseşti în a uita tot ceea ce îţi era familiar, vinovăţia pe care o ai în inima strânsă la plecare.

Nu v-am povestit niciodată cum au fost frumoasele mele vacanţe, unele prea scurte, însă cochete, unele cu gaşca de fete, altele cu mama, iubiţii sau doar cu prietena mea. Sunt locuri cu care am avut imediat o chimie, cu care am stabilit un „amantlâc” pe termen lung, altele care m-au respins de la prima vedere. Şi eu pe ele. Am avut experienţe cu traseu sinuos, dar de fiecare dată, prea-plinul sufletului a făcut uitat totul.

Dintre toate, până acum, Toscana rămâne locul unde m-am regăsit, m-am pierdut şi m-am găsit din nou cu cea mai mare intensitate, singurul loc unde am căzut în genunchi pe stradă, dând cu ochii de casa lui Tarkovsky, unde am râs şi am plâns de bucurie, de mai multe ori decât oriunde altundeva.

Acum vă las. Cum călătorului îi şade bine cu drumul, încerc să descopăr un loc nou, să măsor intensitatea relaţiei pe care o vom crea sau nu. Vă voi povesti la întoarcere despre acele apusuri fabuloase de care am auzit, dacă se aseamănă sau nu în splendoare cu stingerea lină a zilei dincolo de colinele din Chianti, dacă legendele mă vor fi dezamăgit sau nu, dacă prea mult alb îţi arde retina, dacă e adevărat sau nu că la orice pas, poţi întâlni un zeu.

ÎNCĂ UN FAPT

Viteza luminii este depăşită cu succes de un singur lucru. Uităm. Mach 6 băgăm când este vorba să uităm. Nimic nu uităm mai repede decât de unde am plecat. Ne loveşte amnezia cu atât de mare viteză încât nici noi nu ne dezmeticim cum trebuie. De cele mai multe ori niciodată.

Ne trăim în prostie mirajul, într-o lume falsă. Probabil că ăsta este şi motivul pentru care nu suntem conştienţi niciodată de ceea ce facem.

Dragul de Einstein spunea că două lucruri sunt infinite: Universul şi prostia omenească, şi încă nu este sigur despre primul. Părerea mea este că ar fi trebuit să menţioneze şi frustrarea.

Frustrările pe care le produc foamea şi prostia din capul vostru, câţiva bănuţi adunaţi, voi ştiţi cum, vă transformă în monştri. Nu am nicio problemă cu asta atâta vreme cât vă rupeţi beregăţile între voi. Nimeni şi nimic pe lumea asta nu vă dă dreptul să intraţi în vieţile altora, să le otrăviţi sistemul de valori şi încrederea în ei înşişi.

Vă invit să fiţi proprii spectatori pentru spectacolele ieftine şi chicioase care aţi devenit. Nu este nevoie să asiste nimeni la asta. Mi-ar plăcea să vă ocolim şi să ne ocoliţi. Sunteţi prea sus pentru noi, şi totuşi aveţi grijă să păşiţi pe urmele fiecărui pas pe care l-am lăsat în lume, aiurea pe străzi sau prin viaţă. Fără puncte de reper nici măcar cretinismul nu funcţionează. Nu mă deranjează că mă daţi la o parte. Sincer vă spun, cu mâna pe inimă, simţul ridicolului mă îndeamnă să spun asta, nu invidia, aşa cum am auzit spunându-se.

Vă construiţi pe ascuns, cu grijă, castele din jurul cărora goniţi muritorii de rând. Când o să înţelegeţi că sunteţi singuri, toate vor fi deja altfel, castelele voastre de mucava se dărâmă. Nu o să pot înţelege niciodată absconsul din voi (ABSCÓNS, -Ă, absconși, -se,adj. (Livr.) Greu de înțeles; ascuns, tainic; (voit) obscur. ABSCÓNS adj. v. confuz, echivoc, imprecis, indefinit, neclar, nedefinit, neprecis, obscur) pentru cine are nevoie de lămuriri, nevoia de a vă bate joc, mişmaşurile de cartier, măsură exactă pentru caracterele voastre.

Sunteţi cei mai nefericiţi oameni din lume, dacă singurul lucru care vă face fericiţi sunt banii, sau, de la caz la caz, nevoia de a îi arăta. Nu este nimic greşit în a îţi depăşi condiţia, nu este nimic greşit în evoluţie, greşit este doar să uiţi distanţa pe care o parcurgeai la mă-ta acasă când mergeai la „toaletă” în fundul curţii.

Un lucru ar trebui reţinut de stimabilii în cauză: niciodată, nicio bancnotă, indiferent de formă şi culoare, nu vă astupă găurile din turul pantalonilor. Numai nişte rupţi în cur îmbogăţiţi peste noapte sunt în stare să-şi imagineze altfel. Nu bă, nu, nu-i aşa. Tot rupţi în cur sunteţi, chiar dacă vreţi să uitaţi cine v-a pus un acoperiş deasupra capului când toată lumea v-a zis marş la căcat, cine v-a dat 10 lei de un suc sau o farfurie cu mâncare. Mizerii umane ce sunteţi. Vă mai povesteam, acum ceva vreme despre maimuţele îmbrăcate în mătase. Nu s-a schimbat nimic în evoluţie, lanţul trofic a rămas la fel, şi Darwin e mai prezent ca niciodată. Selecţia naturală şi evoluţia încă funcţionează; o ţoală scumpă nu aruncă pe nimeni în vârful lanţului trofic, şi din fericire, pentru cei „rămaşi în urmă” asta nu se va schimba niciodată.

Ştiu pe nişte unii care nici furculiţa nu au învăţat să o ţină corect, şi pentru care nici lecţia umilinţei şi a bunului simţ nu sunt în aceeaşi zonă.

Încă un lucru. Pumnii când vi-i luaţi de la viaţă, vi-i luaţi în cap….uneori în bot, alteori după ceafă ca să nu uitaţi cum este să priviţi în ţărână. Poate vi se pare că de sus pământul nu se mai vede chiar atât de bine. Toţi, fără excepţie, veţi avea ocazia să vă reamintiţi.

DUPĂ 12 ANI…

Îmi aduc aminte cum stăteam cuminte pe holul de la parter din „Bastilia” şi-mi copiam conştiincioasă orarul. A apărut lângă mine, şi m-a întrebat aşa, cu un aer…nu ştiu cum: „nu te supăra, ai cumva un pix?”.

I-am dat stilou’ meu vişiniu chinezesc, ăla cu care scrisesem patru ani de liceu, la BAC, la o admitere ratată şi una luată la facultate. Mi-a cerut apoi hârtie, şi după aia, mi-a cerut să copieze orarul de la mine, pentru că, nu-i aşa, eram în aceeaşi grupă.

Mi-aduc aminte şi acum cât de puţin mi-a plăcut moaca ei cu păr blond platinat, ce faţă a făcut când i-am zis că sunt născută într-o zi atât de ciudată, şi cum făceam ocol, numai ca să nu luăm împreună acelaşi autobuz, pentru că îmi era pur şi simplu antipatică.

În primele săptămâni din octombrie anul acela, a avut „domiciliu forţat” în Regie. Am căutat-o acasă zile la rând şi când într-un final, mi-a deschis somnoroasă uşa, i-am desenat pe hârtie harta, cum să ajungă la mine la cămin, Agronomie C1, pentru că trebuia să ajungem la nu ştiu ce târg la Romexpo. A apărut la uşă cu hârtia în mână.

Primul examen pentru care am învăţat împreună a fost logica, primul examen pe care l-am dat în viaţa noastră de studenţi. Apoi, au urmat…toate, cu mai multă sau mai puţină logică, cu sau despre viaţă. Nu o să uit niciodată cum stăteam în bucătărie şi ne pierdeam vremea făcând copiuţe oarbe, în loc să învăţăm.

Am stat aseară amândouă la un pahar cu vin, am râs din plâns şi am plâns din râs. Era cât pe ce să ratăm momentul. Ne-am adus aminte târziu de tot. Am depănat, atât cât poţi depăna în câteva ore, 12 ani de amintiri. O viaţă.

Ne-am amintit cum învăţam împreună, cum am stat una lângă cealaltă în faţa unui ceaun întrebându-ne dacă se va mai transforma vreodată în pilaf ceea ce era acolo, cum ne-am dus una în locul celeilalte la examenele de la master, cum am spălat rufe călcându-le amândouă în picioare în cadă, cum ne-am cărat una pe cealaltă când am fost bolnave, cum ne-am vizitat una tatăl celeilalte la spital, cum ne sufla vântul dimineaţa la ora 6 pe Cheiul Dâmboviţei în staţie la 601 plecând din club direct la cursuri, cum ne duceam la şcoală numai ca să avem de unde merge la Everest să luăm micul dejun (ţin minte şi acum: sandvişuri cu ardei, şuncă şi ciuperci cu maioneză, eu cafea şi ea ceai), cum copiam una pentru cealaltă la examene, cum am gătit primele noastre mâncăruri, cum eu ştiam mai bine decât ea ce şi cum se găseşte prin dulapuri, cum am mers prima dată, după anul 1 de facultate la ea acasă şi am zis că orice-ar fi, eu acolo vreau să mor, atat de frumos este, cum a venit la mine acasă şi auzindu-l pe Hogea cum cheamă la rugăciune din minaretul geamiei , mă întreba cu ochi mari „ce se aude în aer?”, cum familia ei m-a adoptat instantaneu, cum am făcut prima noastră vacanţă împreună în Maroc şi ne-am rătăcit pe Aeroportul Charles de Gaulle, cum ne-am certat mereu doar din cauza unor prostii, cum întotdeauna, şi după atâta timp, mai avem o groază de lucruri să ne spunem şi să mai învăţăm una de la cealaltă.

Nu vreau să dau în lacrimogen şi sentamentalisme ieftine. Aseară ne miram amândouă cum toate par a fi trecut cu o zi în urmă. Grele, cumplite, frumoase, toate încercările pe care le-am lăsat în urma noastră, sunt sigură că ne-au făcut oameni mai buni. Am trecut împreună vârsta ingrată dintre adolescenţă şi maturitate, când vrei să ţii totul în loc, doar pentru tine, ţinem cu dinţii de copilăriile noastre, aşteptăm cu spatele drept tot ce va fi să vină.

Se spune că fetele nu ştiu, şi nu pot fi prietene. Părerea mea, după toţi anii ăştia este că orice sistem “poate fi păcălit” dacă vrei.