DARE DE SEAMĂ

M-am aşezat la scris pornită să povestesc despre Call Me by Your Name”.
A trecut ceva timp de când l-am văzut, e drept, dar de multă vreme nu am mai văzut un film care să ȋmi ȋntoarcă sistemul pe dos ȋn asemea hal. Cu toate imperfecţiunile lui, sau poate şi din acest motiv, filmul ăsta e o minune.
Nu o să mă apuc să sar cu citate din el, pentru că deja sunt pline toate gardurile. Vreau doar să spun că e o lecţie de la cap la coadă: lecţie de montaj, lumină, coloană sonoră, poezie, parenting şi mai ales, este o lecţie de iubire cum de mult nu am mai văzut.
Fără să aibă ceva ostentativ, fără să forţeze, uşor ca o adiere de poezie, este o lecţie de iubire şi fineţe. Mi-a plăcut fiecare secundă din el şi am revăzut bucăţi ȋntregi noaptea când nu puteam dormi.
Poate nu este uşor digerabil pentru toată lumea, dar cred că dacă ȋţi ţii mintea deschisă, soft ca şi filmul, poţi ȋnvăţa ceva, oricine ai fi.
În timp ce mă gândeam ce şi cum să scriu despre Call Me by Your Name” şi nimic nu părea să ducă ȋn direcţia bună, sau să povestească despre ce este vorba, măcar cât de cât aproape de realitate, mi-am amintit despre lecţiile mele de iubire, alea pe care le primesc ȋn fiecare zi. Fără să fie montate pe vreun soundtrack, fără să fie nominalizate la vreun premiu, sunt. Atât. Sunt.
Nu cred ȋn zen-ul şi ȋn bunătatea duse la extreme, nu cred ȋn extreme ȋn general. Cred ȋn bitchoşenia karmei şi ȋn iubirea prietenilor, ȋn lucruri care se aşează pe căi numai de ele ştiute şi ȋnţelese, ȋn lecţii şi lipsa ȋntâmplării, ȋn lucruri pământene şi rostite cu plinătate. Cred cu naivitate că dacă ȋmi promiţi că nu o să mă laşi să mă duc la fund o să te ţii de cuvânt, iar eu voi intra ȋn apă, deşi mi-e frică de mor, tocmai pentru că mi-ai promis. Şi te cred. Dacă mă „scapi” printre degete, vei fi scăpat şi tu la rândul tău, aşa cum şi eu voi fi „scăpată” la rândul meu, ȋntr-un fel sau altul pentru tot rahatul mâncat de voie sau fără de voie.
Se apropie ziua mea şi nu am stare, am doar stări and I hate that, pentru că nu-mi place să fiu volatilă şi vreau să ştiu că mă bazez pe zâmbetul meu şi peste cinci minute. Iar sunt ȋn perioada aia din an când nu ştiu să spun câţi ani am şi toate ȋn jurul meu par a fi un carusel. Dincolo de culori şi lumini mă ia ameţeala. Mi-e frică, parcă, mai mult ca niciodată şi cred, mai tare ca oricând, ȋn mărunţişuri, ȋn oameni, ȋn poveşti, ȋn bine.
Să dea naiba dacă pricep ce văd la mine, unii de douăzeci de ani, alţii de mai mult timp de atât, cică asta nici n-ar fi treaba mea, dar ȋi găsesc mereu acolo. Îmi trec toate până la urmă: iubiri, nervi, fericiri, zâmbete sau lacrimi, aprind lumina, sting lumina şi mereu e acolo o mână ȋntinsă. Orice aş face găsesc un vârf de bocanc (sau de stiletto), gata să mă pocnească ȋn fund pentru un crestinesc restart, un şerveţel pentru desele momente când bocesc, aparent fără motiv, un ţipăt, o tăcere bine plasată pe poziţie viitoare, ca la fotbal, mâna aia ȋntinsă care mă ȋndeamnă să intru ȋn apă şi care ştiu că nu o să plece nicăieri.
Am ȋnceput de la una şi am dat ȋn alta, da’ nu contează. Cred ȋn prieteni şi tot o poezie despre iubire e şi viaţa asta de zi cu zi. Uneori are metrica mai strâmbă şi rima albă, tre’ să te chinui să o vezi, dar e acolo.
Se rotunjeşte ȋn curând unul dintre cei mai grei ani pe care i-am trăit până acum. Culmea, de data asta, ȋn afară de un genunchi bulit rău nu am fost bolnavă, dar a fost greu de tristeţe, de dezorientare, de frică, de pustiu, de lacrimi şi râs forţat, de neȋnţelegere, de oameni care au ales să se evapore, de puncte cardinale care nu erau acolo, de lucruri spuse fără să fie crezute, de oameni pe care a trebuit să ȋi las să plece. Habar nu am cum am ieşit la liman, sau dacă am ieşit. Ştiu doar că m-am lăsat şi ȋncă mă mai las ţinută la suprafaţa apei de iubirea câtorva oameni. Ăia care se enervează şi ţipă, dar nu pleacă, ăia care ȋmi fac morală, dar mă ţin mereu de mână.
Se apropie ziua mea, aia fără zi, şi se rotunjeşte un an ȋn care am trăit parcă mai multe decât ȋn toţi anii de până acum, ȋn care mi-a fost deopotrivă catifea şi şmirghel şi primul an ȋn care mi-am recunoscut deschis că urăsc. A fost al naibii de greu să fac asta, dar pe urmă mi-a fost o uşurare absolut abisală. Băi frate, eu chiar ȋi urăsc pe oamenii ăia, ȋi dispreţuiesc şi mi-e silă. Nu-mi pare rău că mi-au fost, pentru că am ȋnvăţat ceva şi de acolo, cu toată durerea şi strâmbătatea pe care mi le-au adus. Am renunţat la politically correctness-ul pe care ȋl afişam fără să-l cred şi odată cu renunţarea la ipocrizia asta, am mai deschis o uşă către mine.
Mi-am pus Diana Krall şi scriu, aproape fără să realizez, o dare de seamă. Mă gândeam, inevitabil, la câteva dintre replicile din filmul de care spuneam; poate cea mai cunoscută, cea care a ajuns cel mai uşor la toată lumea sună aşa: „In your place, if there is pain, nurse it, and if there is a flame, don’t snuff it out, don’t be brutal with it. Withdrawal can be a terrible thing when it keeps us awake at night, and watching others forget us sooner than we’d want to be forgotten is no better. We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything—what a waste!” 
Pfff, de-ar fi avut cine să-mi tragă două după ceafă acum douăzeci de ani şi să-mi fi spus asta.
Acum, vorba aia, you can’t unscramble scrambled eggs, dar mă gândeam cu oareşcare amărăciune la toate momentele când am smuls (mai ales oameni), crezând că aşa curăţ rana ca să o vindec mai repede, mai uşor. Aiurea, ce prostie colosală.
Termin darea de seamă de unde am ȋnceput-o, de la „Call Me by Your Name”, de la poezia asta a dracu’ de subtilă şi grea care e viaţa. Şi dacă ar fi să rezum anul ăsta din viaţa mea – totuşi e o dare de seamă – cred că cel mai mult am ȋnvăţat să las să mă doară.

TREPTE

Mi-ai spus că ploaia o să spele tot. Uite, plouă deja din ce ȋn ce mai tare…
Tablourile atârnau plictisite pe pereţi, martore tăcute ale unori vremuri mai bune care, poate se vor mai ȋntoarce ȋntr-o zi. Cine ştie…
Îţi aminteşti când m-ai dus prima oară la casa de sus, de pe deal? Am văzut acel apus, parcă şi acum, după atât de mult timp ȋmi vine să spun că este cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.
– Câte ţigări ai fumat astăzi? L-am ȋntrebat uitându-mă la scrumiera plină, iar el la fel de absent ca şi până atunci, se uita ȋn continuare la tablourile prăfuite de pe perete. Ce-o fi ȋn mintea băiatului ăstuia? Pe mine mă chinuie iar gândul la bunică-su şi el e departe. Parcă nu ȋl mai recunosc de când s-au despărţit.
M-am trezit târziu ȋn acea dimineaţă tomnatică; erai acolo şi mă priveai. Aproape că m-am speriat, sau poate că doar m-am fâstâcit. Mi-ai şoptit: Bună Dimineaţa, soare…şi parcă ploaia spălase deja tot, aşa cum promisesei.
– A ȋnceput să ningă. Viscoleşte de-a dreptu’. Nu vrei să aprind focul ȋn sobă? Şi nu, nu ştiu câte ţigări am fumat astăzi.
Mereu ȋmi alegeam masa de la geam. Îmi plăcea să privesc trecătorii şi să ȋmi imaginez ce planuri au ȋn ziua aia, ȋncotro merge fiecare şi mai ales cine-i aşteaptă acolo. Tu mă lăsai să tac. Mereu mi-a plăcut asta la tine. Ştiai că ȋn mintea mea se ȋntâmplă un milion de poveşti şi mă lăsai să le scriu ȋn linişte.
E aproape primăvară de’ acum, ȋi spuse. Am văzut nişte ghiocei ȋn faţa balconului. Culege-i şi du-te la ea. Spune-i. Eu sunt prea bătrână să mă mai bucur de ei. Ţie ȋţi vor fi de mai mare ajutor. Spune-i tot ce ai pe suflet şi du-i ghioceii ăia. Hai, du-te!
Mi-am făcut curaj şi am păşit. Era ȋntuneric, un miros greu parcă mă apăsa. Am privit ȋn jur şi nu era nimeni, doar o ţigară nestinsă şi mult roşu rubiniu. 
S-a dus la fereastră şi ȋn spatele lui a auzit scăpăratul brichetei. Bunica ȋşi aprinsese şi ea o ţigară, se pare. Ghioceii erau acolo. Poate până la urmă nu e deloc o idee rea să-i culeagă şi să se ducă să-i spună. Tablourile atârnau ȋn continuare plictisite pe perete, bunica fuma pierdută cu gândurile ei…
Ţi-am cântat la pian aseară piesa ta preferată; mi-ai zâmbit lung, mi-ai strâns părul ȋn pumn şi m-ai sărutat apăsat pe frunte.
Da, o să mă duc! Aşa e cel mai bine. Ce s-ar mai putea ȋntâmpla?
  By Andreea Iancu & Elena Manolache
– Hai să ne jucăm de-a scrisul, vrei?
– Vreau. Cum facem asta?
– Uite, luăm o coală, tu scrii o propoziţie, orice ȋţi trece prin cap, ȋmpătureşti hârtia să nu văd ce ai scris, scriu eu o propoziţie, o ȋmpăturesc să nu vezi tu şi tot aşa. Facem un exerciţiu dadaist şi vedem la sfârşit ce iese. Ok?
– Ok
Ne-am jucat şi a iesit. Înainte să despăturim hârtia am avut aşa, parcă emoţii. Ne luceau ochii amândurora şi abia aşteptam să citim.
A ieşit surprinzător de frumos, aproape cursiv, de parcă am fi scris aceeaşi poveste fără să ştim. Într-un fel, aşa a şi fost. Am scris aceeaşi poveste.
Mulţumesc Elena Manolache!!!

De acum provocarea o să fie să ghiciţi care fragment este scris de fiecare dintre noi 😉

SOFT AND SMOOTH

În seara asta am avut poftă de scris. Amin for that.
Mi-am dat drumu la muzică şi m-am aşezat pe canapea ȋntr-una dintre cele mai nefireşti poziţii pe care le poate avea cineva ȋn timp ce scrie la un laptop, dar nu asta e ideea. Mi-am ȋnvins lenea (legendară) şi ȋn ultima clipă am ȋmpins departe cartea pe care o citesc acum, că na, era mai simplu să citesc câteva zeci de pagini, decât să scriu trei pagini.
Am scris şi am tot scris până când ȋntr-un punct, am fost brusc atentă la ce ascultam. Mi-am dat seama că de câteva ore bune, se auzeau bărbaţii, adică bărbaţii ăia cu vocile de ȋmi plac mie. Mainly ȋi ascult doar pentru vocile pe care le au: aspre, inconfundabile, voalate, senzuale, lichefiatoare (chiar, aşa se zice?) de oase, buburuzatoare de foliculi piloşi şi ȋnecătoare de gânduri.
Mi i-am adunat de ceva timp ȋntr-un playlist şi ȋi ascult bezmetică pe repeat, ori de câte ori vreau să ȋmi sanitizez gândurile. „Adunătura” mea ȋi are pe alde Sting, Chris Rea, Leonard Cohen, Johnny Cash, Bruce Springsteen, Seal, Barry White, Robert Plant.
Mai sunt şi alţii, dar nu mi-am propus acum să fac o paradă de valori, nici să scriu toate vocile masculine care ȋmi plac. Băieţii ăştia ȋmi curăţă mintea şi sufletul de reziduuri şi asta doar pentru că vocile lor ȋmi trezesc ȋn creier tot ce este senzual, lumesc şi carnal.
Mi-au plăcut, majoritatea, de prima dată când i-am auzit, pentru că nu le-am mai putut uita vocile şi nici cum ȋi cheamă. Banal, huh? Toţi avem criteriile noastre, alea care funcţionează doar pentru noi şi care pentru restul lumii nu-s valabile.
Îi ziceam zilele trecute unui tip că ȋmi place la el faptul că are ceva soft, dar cum să fac eu să-i explic exact? Soft la modul vocea lui Robert Plant, pe care poate nu ai descrie-o chiar folosind cuvântul soft, i-am zis ceva de genul “soft ca un şmirghel”.
Cam aşa ȋi văd şi pe băieţii ăştia şi pentru asta mă folosesc de ei. Pentru momentele când am nevoie să aud ceva soft ca un şmirghel, să curăţ, dar să rămână catifelat ȋn urmă. Am un playlist cu ei şi am lăsat alţi grei pentru momentele când am nevoie să mă umplu, nu să mă golesc.
Am şi pentru momentele alea o listă, dar o să v-o povestesc altă dată.

În alte timpuri scriam ascultând muzică clasică, cu precădere Matthaus Passion. Acum, parcă nu mai merge. Am lăsat muzica asta pentru momentele când mă distrez gătind şi la scris m-am ȋntors la băieţii cu voci soft ca un şmirghel.

CE CULOARE ARE CERUL?

Mi-a zis: “Iancu, să dea naiba, dacă nu scrii şi ceva vesel, te blochez!” Opaaa, aşa ceva nu se poate ȋntâmpla, aşa că să fac ceva. Zic. Se pare că sunt mai amuzantă ȋn carne şi oase (plus bile de platină), decât ȋn scris, da’ nu-i nimic, mă descurc eu cumva cu ameninţările astea răutăcioase.
Am constatat astăzi, spre exemplu, că ȋmi place cuvântul „pricină”. Nu sunt foarte sigură care e motivul, dar bănuiesc ceva amintiri din copilărie legate de Dan Spătaru şi versul ăla al lui cu ţărăncuţă, ţărăncuţă, cu bujori ȋn obrăjori, de ce-mi cauţi tu pricină”. Vorba cuiva, „scoţi fata din Medgidia, dar nu scoţi niciodată Medgidia din fată”.
Nu că aş vrea să se ȋntâmple asta, da’ aşa e zicerea. Oricum ar fi, Dan Spătaru mi se pare un personaj inedit, talentat şi complet nedreptăţit. Aşa, ca fapt divers, indiferent de anotimp, de fiecare dată când merg acasă şi trec de Cernavodă, pe lângă faptul că mi-o ia pulsul razna ȋn ciuda faptului că fac drumul ălă de douăzeci de ani, ȋl aud invariabil ȋn urechi şi mai ales ȋn suflet pe Dan Spătaru cu „Hai la noi la Medgidia, toamna când se coace via…” Nostalgii de dobrogeancă, dar o să scriu mai mult despre asta altă dată.
În ciuda definiţiei pe care DEX-ul i-o dă şi care mie mi se pare extrem de nedreaptă, este un cuvânt foarte vesel şi pus pe şotii. Adică ȋl văd aşa, ȋn nuanţe corai (să nu mă certe cititorii, că ştiu sigur că cititoarele nu au nicio problemă cu nuanţa asta) şi cu miros de caisă coaptă.
Apropos de culori, eu doar mă dau mare acum cu cuvinte gen „corai”. Pentru mine există clar doar culori primare, culori secundare, nonculori şi apoi tot restul. Manolo poate confirma treaba asta şi dacă o trezeşte cineva din somn la trei dimineaţa. Chiar ieri ȋntrebam ce culoare e aia de pe maşina care aşteaptă la semafor. Eu i-aş fi spus fără dubii chiloţiu antijeg. Cică era maro. Amin for that şi să fie primit.
Tot azi, mi-a venit un prieten ȋn ajutor. A citit acum câteva zile că făceam ciorbă pe acorduri de John Coltrane şi mi-a pus pe WeTransfer un album ȋntreg, să am ce asculta ȋn caz de nevoie, bucătăreli complicate şi cădere de net; simultane toate. Apreciez grija, old friend. Pentru asta sunt buni prietenii, să aibă grijă de bunăstarea noastră culturală, mentală, de inspiraţie şi stimularea creativităţii. Unii dintre ei; că alţii, după cum am văzut, sunt mai preocupaţi de starea de optimism. Bun şi aşa.
Acum câteva zile am terminat de citit Dimineaţa Pierdută şi trebuie să mărturisesc că nu a fost deloc o pierdere de vreme. Mi-a plăcut foarte tare, ȋn primul rând, limbajul colorat şi savuros (că tot scriam mai sus de bucătăreli). Dacă vă pică ȋn mână, părerea mea este să nu o ocoliţi. Peisajul şi epoca sunt zugrăvite cu migală şi fără exagerare; te simţi pe terasa aia cu clematite fără să te pierzi ȋn hăţişul descrierilor, iar Coana Vica e desenată fix cum trebuie, numa’ bine să ȋnchizi ochii şi să ȋi vezi fularul legat peste bască şi s-o auzi zicând „două suflete cu şasesute cincizeci de lei pensie, plus chiria şi televizoru’ ”. A, şi să nu uit de „lighioana bătrână”, adică soţu’ lu’ Coana Vica.
En fin, mă ȋntreba de curând o bună prietenă, ce scriitoare femei am citit de-a lungul timpului şi chiar m-am bucurat că am putut să o pun pe listă şi pe Gabriela Adameşteanu.
Am fotografiat de la fereastră doi nori care semănau foarte bine cu o familie de delfini. Mi-au plăcut mult de tot şi m-au făcut să zâmbesc văzându-i cum „ȋnoată” prin faţa geamului. Am rămas aşa, o clipă, pe gânduri, amintindu-mi ţărmuri şi mai ales ȋntinderi nesfârşite de apă.
În speranţa că de data asta am reuşit să mă salvez de la blocare, vă las mai jos delfinii mei.
Aveţi voie să zâmbiţi şi e voie să vedeţi şi altceva ȋn afară de o familie de delfini, dar vă rog şi eu ceva: spuneţi-mi ce culoare are cerul? Nu am reuşit să-mi dau seama cum se numeşte.

RUŞINE

Până târziu, spre adolescenţă, mi-a fost ruşine de cuvântul axilă. La un moment dat am aflat că axilă nu e tot aia cu inghinal, cum credeam eu şi de care ȋmi era, de fapt, ruşine; apoi mi-a fost ruşine de ruşinea mea ţintită aiurea.
Mi-era ruşine de musafiri. Când auzeam poarta deschizându-se, fugeam şi mă ascundeam sub pat de ruşine. Uneori nu mă puteau scoate de acolo până când nu pleca din casă ultima persoană. Alteori, reuşeau să mă apuce de picioare şi mă trăgeau afară. În cazurile astea, stăteam cu ochii ȋnchişi, de ruşine, până pleca ultimul om.
Îmi era ruşine de necunoscuţi, de străini ȋn general şi de oamenii de pe stradă.
Îmi era ruşine de oamenii pe care ȋi vedeam sărutându-se ȋn filme. Nu ȋmi era ruşine să mă uit la ei. Îmi era ruşine de ceva complet nou şi nedefinit. I-am zis ruşine; era mai simplu.
Îmi era ruşine să ȋi ȋntreb pe părinţii mei lucruri…lucruri despre care ştiam că trebuie să ştiu şi nu ştiam cum să aflu. Am găsit la un moment dat un manual de anatomie şi convinsă fiind că săvârşesc o crimă imensă, ascunzându-mă pe unde apucam, am ȋncercat să aflu plină de teroare, ceea ce ȋmi era ruşine să-mi ȋntreb părinţii.
În prima copilărie, viaţa mi-a fost sufocată de sentimentul de ruşine. Nu ştiam ce ȋnseamnă, dar la fiecare pas mi se spunea că e ruşine dacă fac nu ştiu cum, dacă spun nu ştiu ce, dacă mă port ȋntr-un anume fel şi nu ȋn altul, fără să se obosească nimeni să ȋmi explice ce ȋnseamnă exact, să ȋmi descompună cineva ȋn cuvinte, ce căcat ȋnseamnă ruşinea asta. Li se părea suficient atât. Nu a fost deloc.
Acum câteva luni, ȋntr-o discuţie cu o persoană pe care nu o prea cunoşteam, am folosit ȋn treacăt cuvântul ruşine. M-a ȋntrebat „Ce ȋnseamnă ruşine?” Mă uitam la el interzisă, căutând vreun semn că ȋşi bate joc de mine. Omul era foarte serios şi m-a ȋntrebat din nou “Ce ȋnseamnă, ruşine?”. A văzut că sunt nedumerită şi ȋncurcată şi mi-a spus: “Foloseşti cuvântul, dar nu ştii ce ȋnseamnă. Nu ȋncerca să ȋţi aminteşti definiţia din dicţionar. Tradu-mi sentimentul, descompune-l. Ce ai ȋn minte când spui ruşine?”
Nu am ştiut. Am lăsat ochii ȋn pământ, fiindu-mi, evident, ruşine de mine şi i-am spus că nu ştiu cum să fac asta, dar uite, spre exemplu, acum ȋmi este ruşine că nu ştiu cum să fac să explic.
Mi-a pus mâna pe umăr şi a ȋncercat din nou „Scoate-ţi cuvântul din minte şi povesteşte-mi ce simţi, chiar dacă ȋmi este clar că nu ştii cum „.
Mi-a ieşit până la urmă. Greu, sincopat folosind cuvinte multe şi ȋncâlcite, am reuşit să-i explic omului ce simţeam, fără să folosesc nici măcar o singură dată cuvântul ruşine. A fost ȋngrozitor de greu.
Mi-a bântuit copilăria ruşinea asta, care cuprindea ȋn cochilia ei goală o mulţime de sentimente şi mai ales nepriceperi ale oamenilor mari. Au găsit o cutie goală, ca un coşciug, ȋn care au pus tot ceea ce ȋi speria pe ei şi nu ȋnţelegeau, toate lucrurile pentru care nu aveau cuvinte, toate porţile ȋnchise dureros peste propriile lor degete, tot ceea ce era dincolo de gardul curţii sau al minţii lor; au luat totul şi l-au ȋnchis ȋn cuvântul ruşine. L-au folosit uneori pe post de băţ, alteori pe post de bau-bau, după cum o cerea situaţia.
Mă frustrează enorm că eu i-am lăsat să facă asta, că nu le-am dat ȋn cap cu ȋntrebări, cu insistenţă şi obrăznicie, că nu le-am băgat degetele ȋn ochi, că nu m-am agăţat de hainele lor şi nu am ţipat.
Am ȋnvăţat singură, ȋn cele din urmă, dar deja pierdusem startul. Deja aveam, eu ȋnsămi, o grămadă de cuvinte de genul ăsta, cutii goale ȋn care ȋnchideam de-a valma sentimente pe care nu le ȋnţelegeam, pe care nu ştiam să le descompun şi să le explic. Unul dintre aceste cuvinte este frică, altul este, oricât de ciudat ar părea, iubire; mai sunt cuvinte precum vrere, putinţă sau dorinţă.
Cuvântul ăsta, iubire, a fost pentru mine o cutie goală ȋn care am ȋnchis la grămadă afecţiune, pasiune, iubire, prietenie, simpatie şi o mulţime de alte nuanţe intermediare. Am făcut cutii grele; câteva, e drept, dar grele.
Vezi tu, cutiile depozit sunt naşpa. Fiecare lucru trebuie pus ȋn cutiuţa lui să o poţi muta uşor de colo colo, să deschizi capacul şi să poţi vedea ce e ȋnăuntru fără să răscoleşti până la fund, fără să se strice lucrurile din ea pentru că nu sunt depozitate corespunzător, fără să fii nevoit să răscoleşti printre lucruri fără formă, ca să ajungi, spre exemplu, la o iubire strivită din care nu mai poţi salva nimic, pentru că a stat sub o amiciţie prea grea, sau a stâlcit-o de perete o pasiune pusă strâmb. See my point there?
Definiţiile sunt importante, dar la fel de importantă este şi descompunerea definiţiilor. Ar trebui să ne placă mai mult cutiuţele din care să facem puzzle-uri, să scăpăm de cuvinte cuprinzătoare, care nu cuprind, de fapt nimic, tocmai pentru [că cu]prind prea multe, să răspundem la ȋntrebări şi mai ales să ne răspundem la ȋntrebări.
Îmi amintesc o mulţime de „de ce-uri” care nu au primit răspuns, fapt care a durut la fel de tare ca răspunsurile formate din cuvinte/expresii coşciug: „pentru că nu pot altfel” e unul dintre ele, „pentru că aşa zic eu” e altul.
Nu de alta, dar să dea naiba, nu are sens să irosim ani ȋntregi din viaţă fiindu-ne ruşine de cuvântul greşit, de sentimentul greşit, de orice…

RUȘINE ş. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. Amuri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. Afi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuivă. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucuş carota si silvestris). – Cf. lat. roseus. [sursa DEX-online]