Când eram mică, îmi plăceau la nebunie pepenii. Nimic senzaţional, corect.
Stăteam la bunici în curte, cu mâinile soioase, cu picioarele negre de la praful din bătătură şi mereu mă întrebam oare cum mănâncă pepeni oamenii care stau la bloc. Pe vremea aia mi se părea imposibil. Nu înţelegeam cum faci să mănânci cu poftă, să-ţi picure sucul roşu de pe coate, să faci concurs de scuipat sâmburii la distanţă şi mai ales unde stau toate găinile a căror treabă era să ciugulească seminţele din praf.
Toată vara ne mociorleam cu pepeni şi regula mea de aur era să mănânc pepeni până puneam în gură primul bob de strugure. Atunci era clar că vremea pepenilor s-a dus pentru un an, că sunt detronaţi; nu aveau cum să coexiste în mintea mea cu strugurii, era ceva nefiresc la mijloc şi refuzam cu încăpăţânare să mai mănânc.
Între timp am învăţat cu câtă lipsă de naturaleţe se mănâncă pepenii la bloc, şi cât de diferit le este gustul, cât de nefirească e toată grija cu care mănânci şi cât de tare îţi taie din poftă.
Când eram mică, bunicii aveau bostană la câmp. Îmi aduc aminte că o tradiţie spunea că după ce se seamănă cuiburile cu pepeni, fetele trebuiau să facă tumbe peste arătură, să lege rod bogat, să fie dulci şi buni. Evident, asta a fost treaba noastră, a nepoatelor familiei, şi după aia ne mai ocupam abia cu mâncatul, nu ne mai interesa altceva.
Pe vremea aia, magazia de la sat era plină şi nu înţelegeam cum e să cumperi pepeni, cum vine asta, cum e că dacă unul nu-ţi pare suficient de dulce să nu-l dai la cal, care nu avea probleme de gust, şi să spargi altul. Ciudate vremuri mai trăiam, ciudate şi pline de un belşug al cărui sens nu îl înţelegeam atunci pe deplin.
Într-un an, a fost asemenea bogăţie încât seara plecam cu bunicu’ cu căruţa la oraş, să vindem pepeni în târg. Cred că eram clasa a treia, nu mai mult. Lumea cumpăra de la mine, că eram mititică, nu aveam mai mult de nouă ani. Bunicu’ a plecat şi m-a lăsat acolo pe grămada de pepeni, cu calul legat lângă mine. Mirosise el că dacă rămân singură vând mai bine, şi s-a aşezat mai la distanţă, la umbră, lângă poarta I.M.U.M-ului. Treaba asta nu s-a întâmplat decât într-un an, dar îmi amintesc perfect de căruţă, de calul sur, era o iapă, de fapt, cuminte şi bătrâioară, care mă lăsa să-i împletesc coama în codiţe afro, de tricoul violet şi lălâu al tatei cu care eram îmbrăcată atunci, de plasa comunistă din fâş bleumarin în care cântăream pepenii. Nu mai ţin minte dacă am fost „la oraş” msi multe seri la rând, sau doar o singură dată. Oricum nu are nicio importanţă. Ştiu doar că m-am mândrit că am vândut bine în seara aia: o căruţă cu pepeni, nu însemnă chiar puţin lucru.
Acum mă uit la oamenii care stau la piaţa de lângă mine, la pepenii lor uriaşi şi perfecţi, la ordinea studiată a grămezilor lor şi mă dezgustă uşor „marketingul” lor un pic agresiv şi prea zgomotos. Mereu cumpăr doar de la cei mai tăcuţi.
Nu-mi amintesc decât de căldură prăfoasă care era în magazia de la sat, de pepenii de lângă machina de porumb, de orătăniile din curte.
E la fel de adevărat că acum, nu aş mai şti să mă murdăresc cu atâta nonşalanţă pe picioare, să beau apă direct de la fântână, să urmăresc picurii rozalii în drumul lor nestingherit spre coate. Am pierdut inocenţa acelei vârste, dar recunosc că îmi este dor. Eram mereu soioasă, dar ăsta era tot farmecul verilor. Aveam mereu pielea pârlită de soare, dar nu ne făceam griji, ne păsa prea puţin, aveam genunchii juliţi, dar era frumos tare. Eram mici şi până să vină toamna părea o veşnicie, o veşnicie cu ochii mijiţi în soare şi concursuri de scuipat seminţe de pepene.