Tocmai a trecut 14 februarie, zi sărbătorită de unii dintre compatrioţi mai ceva ca ziua descoperirii Sfântului Graal. Pentru unii, e ziua anuală de sex, pe ceilalti, chiar că nu-i înţeleg.
Nu mai e nevoie să precizez amploarea valurilor de greaţă care s-au abătut asupra mea şi anul ăsta. Cică sunt singură, d’aia nu-mi place. O precizare: nu sunt singură, sunt „between relations”. Aşa se zice, pentru cine nu ştie. Şi oricum, dacă sunt singură, ce? Nici când nu eram singură (să nu ne încurcăm în cuvinte – dublă negaţie = afirmaţie), nu sărbătoream.
La un moment dat am avut un iubit de altă naționalitate, născut pe 15 (la ei se ţine V-day). Atunci sărbătoream ajunul zilei lui de naştere, nu sărbătoarea magică a dragostei. Nu era nevoie de atenţionări speciale, ne iubeam tot restul anului la fel de frumos.
Pentru mine, aceste două săptămâni care tocmai au început sunt crunte. Ce e perioada neagră pentru bărbaţi, da’ ce e pentru mine. În aceste două săptămâni, nu ştiu niciodată să zic câţi ani am. De când mă ştiu am avut problema asta: mă simt suspendată între vârste. M-a întrebat cineva zilele trecute ce vârstă am. Am stat pe gânduri. Nu calculam, ferească sfântu’, atât mă mai ţine încă memoria, pur şi simplu, nu ştiam ce să zic.
Mai am două săptămâni până la o dată care, practic, nu există. Treaba asta mă induce suficient în derută. În plus, să zic cât am, parcă nu mai e din filmul ăla bun, să zic cât voi avea… nu am încă. Omu’ a crezut că m-am jenat de întrebare, că joc vreun rol de cochetărie. Nici gând. Nu ştiam ce să zic. Simplu.
Deci, ca o persoană respectabilă „in her middle something”, oricât de dureros ar suna asta pentru unii, sau unele, nu am sărbătorit V-day. Nu din frustrare, ci din lipsă de aplecare asupra subiectului.
Asta nu m-a împiedicat, însă, ca în seara respectivă, să înec tot ce mi-a ieşit în cale cu şampanie. Sticla aia, asortată perfect la meniu, parcă a avut draci în cur. Aşa a simţit ea: să bubuie ca la Formula 1. Toate bune până a trebuit să curăţ placă de faianţă cu placă de faianţă, dezmăţul de V-day.
Bună şi demiseacă şi răzbunarea asta a sorţii, uneori.
Care e sărbătoarea mea preferată?
M-a întrebat cineva, aceeaşi persoana cu întrebarea legată de vârstă: „Măh, da’ nu se poate aşa. Aia nu-ţi place, aia nu-ţi convine, Crăciunul e kitch, Paştele e macabru, aia e de împrumut, aia e nu ştiu cum. Ţie ce-ţi place?”.
E simplu. 1 Martie. E sărbătoarea cea mai frumoasă dintre toate câte ar putea fi, tânără, senină, zglobie, parfumată, veselă, aducătoare de tot ce există mai bun pe lumea asta şi mai ales, aducătoare de frezii, multe frezii.
Uneori îmi permit cochetăria de a îmi sărbători jumătate din ziua de naştere pe 1 Martie. Dacă tot am de ales, de ce nu? Mă consider răsfăţată că pot face asta. Jumătate din aniversare mi-o sărbătoresc (trei din patru ani) în ziua mea favorită. Sunt aşa de treabă că îi iert pe cei care ratează 28 februarie. Nu-i bai. Doar atunci nu e bai. Primesc felicitările şi evident cadourile, două zile la rând.
Până la urmă, cred că avem prea puţin timp la dispoziţie să ne sărbătorim iubirile o singură zi pe an. Asta mă enervează cel mai tare. La fel de tare cum mă enervează că ne dăm cadouri o singură zi pe an, că ne amintim de cei dragi o singură dată, că trebuie să se aprindă beculeţe peste mizeria de zi cu zi ca să ne amintim să fim generoşi. Mă deranjează în principiu zilele speciale pentru a sărbători ceva. Pentru a sta degeabă avem prea multe, pentru a concentra o esenţă de iubire, de dărnicie, de generozitate, prea puţine. Dar, dacă stau şi mă gândesc mai bine, au şi restu’ oamenilor logică: e simplu să cumperi un snop de trandafiri o singură dată pe an, un singur cadou o singură dată pe an, o singură privire binevoitoare o singură dată pe an (asta nu-i pe bani, da’ e al dracu de scumpă – mai ales la vedere).
Las’ că îmi scot eu pârleala: V-day, ziua mea, 1 Martie, 8 Martie. Le sugerez din start temerarilor perioada optimă de scandal şi despărţiri temporare: 10 februarie – 15 martie. Save your souls!
