LET GO

Tot aud, din ce în ce mai des în ultima vreme: băi eşti ca un zid. Nu ajunge nimic la tine şi mai mult de atât, nu laşi nimic să iasă. Totul e înfrânat, cu jumătate de măsură, cu frâna de mână trasă.

În ultimul an, în ultimii doi ani, de fapt, cel mai tare mi-am dorit să învăţ să las oamenii să plece. M-am gândit că ăsta poate fi un prim pas. Laşi să plece, apoi primeşti ce trebuie să vină.

Am auzit de zeci de ori şi mi-am spus eu însămi de mii de ori: nimeni nu este dator să rămână. Oamenii au şi trebuie să aibă libertatea de a alege undeş şi dacă vor să stea. Nimeni nu îi este dator nimănui cu nimic. Decât să stea degeaba, mai bine pleacă cu folos, indiferent că vorbim despre prieteni, iubiţi, părinţi, just name it, orice formă de relaţionare umană.

Eram ca o furnică ce-şi strângea în muşuroaie zeci de oameni care nu ar fi trebuit să fie acolo; mă încăpăţânam să ţin morman, dintr-o pornire masochistă greu de înţeles chiar şi pentru mine, oameni care mi-au fost bucurie, otravă şi nefericire.

Mi-a fost foarte greu să înţeleg şi să accept că au venit în viaţa mea cu nişte lecţii atârnate de fund, cu oglinzi pe care, fără să ştie, mi le-au pus în faţă. Trebuia să învăţ, să înţeleg şi să-i las să plece fără să îi urăsc (ceea ce încă nu mi-a ieşit în multe cazuri), fără să vreau să-i ţin în loc.

De ce mi-a fost atât de greu să le dau drumu’, încă nu am înţes.

Unora le-am înţeles sensul în viaţa mea mai repede, altora nu, pe unii mi i-am prins cu cătuşe de suflet şi mi i-am făcut captivi acolo. La naiba cu toţi şi toate. Ar fi trebuit să îi las să plece repede, ar fi trebuit să nu-i primesc…ar fi trebuit să un milion de lucruri pe care nu le-am făcut cum trebuie în viaţa asta.

Mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ, să înţeleg când merit mai mult, când trebuie să cer mai mult, când cineva nu mi se potriveşte, nu că ar fi ceva în neregulă cu omul ăla, ci că pur şi simplu, nu este croit după calapodul meu.

Îmi iese greu, ca aproape orice. Tai strâmb, uneori îmi ciuntesc degetele, înjur mult şi plâng, dar…cred că anul ăsta, pentru prima dată în viaţă, mi-a fost uşor să renunţ la un om pe care l-am primit lângă mine, potcovindu-l cu speranţe. Poate părea un rahat lipsit de importanţă, dar pentru mine este o victorie. L-am lăsat să plece.

Asta e altă prostie pe care o fac, îi leg omului de fund, fără ca amărâtu’ să ştie, tot soiu de tinichele: speranţe, vise, un loc în familie, un loc între prieteni, proiecţii, planuri, discuţii. Complet stupid şi fără sens, complet imatur şi dureros, dar e o boală căreia încă nu i-am găsit vindecare.

Păi dacă voi nu mă vreţi, eu de ce să vă vreau? Ar putea fi o treabă, da’ nu-i nici asta cum se cade.

După aia, stai Iancu cu mătura şi făraşu’ în mână şi strânge mizeria pe care singură ai făcut-o. Ce-o fi atât de greu de priceput, nu ştiu nici eu să răspund (minte în crăci, aia e), dar iată că iavaş, iavaş învăţ cum se face.

Cel mai mult, mi-am dorit în ultimii doi ani să învăţ să las oamenii să plece, cu graţie, fără resentimente, poate chiar şi să le spun de ce nu îi vreau acolo, să nu mă mai agăţ de ei ca înecatu’ de pai. Asta pare că e totuşi mai simplu de învăţat decât plecările deja întâmplate: mi-e greu să iert egoismul oamenilor care au murit de parcă să-mi facă mie în ciudă, mi-e greu să iert iubirile cărora nu le-am fost şi doar mi-au fost, mi-e greu să înţeleg neprietenii pe care îi vedeam peste ani în aceeşi poveste cu mine.

Obişnuiam să cred că aşa e ok, că atât trebuie să fie, că dincolo de oamenii ăia nu mai există nimic. Ba mai există. Citisem când eram puştoaică, într-o carte SF al cărei nume îmi scapă acum, că golul nu există nicăieri în Univers. Peste tot nemărginirea este umplută cu ceva. Şi să dea naiba dacă nu-i chiar aşa…

Îmi doresc să învăţ să las oamenii să plece, să îi las să plece atunci când vor, să îi invit să plece, atunci când noi, în vieţile noastre nu mai însemnăm nimic.

Am exemple, mai multe decât ar fi sănătos, de prieteni din copilărie de care m-am agăţat până nu am mai avut de ce să mă agăţ (pe principiul cum frate, ne cunoaştem de când lumea, deşi asta nu înseamnă nimic pentru mulţi), de foşti iubiţi pe care mi-i ţineam aproape, fără să ştiu de ce, oameni cu care vorbeam din obligaţie şi fără rost când şi când, rude inutile, foşti colegi cărora nu le mai ştiam numele de familie…pentru ce? I-am şters din agenda telefonului şi nu le mai urez La Mulţi Ani de zilele de naştere, în gesturi inutile de resuscitare ale unor trecuturi moarte deja. Nu le mai promit că ne vedem, nu le mai promit nimic. Pe unii, mi-i mai păstrez în memorie până într-un punct când ştiu că se vor dizolva singuri, alţii mi s-au săpat atât de tare în suflet încât îmi vor fi acolo toate veşniciile de acum înainte.

So long lost souls of my life.

NOI ȘI EI

Dacă o întrebaţi pe mama, a fi vegetarian înseamnă să ţii post. Prin urmare, totul se reduce la cartofi, fasole şi pilaf sârbesc. Din când în când mai intră în calcul şi câte o sarma de post, aşa că totul este un coşmar şi un chin.
Stilul de viaţă vegetarian a luat un avânt din ce în ce mai mare în ultimul timp; motivele care au stat la baza deciziei fiecărui vegetarian sau vegetarian wanna be sunt diverse, mergând de la sănătate, incapacitatea de a mai mesteca carne, până la trend, stil de viaţă cruelty free, etc, etc.
Am cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de vegetarieni, pe care i-aş reduce la două categorii: vegetarienii isterici şi vegetarienii discreţi.
Vegetarianul isteric încearcă să te convingă cât eşti de naşpa, ce om de rahat eşti că mănânci iepuraşi şi găinuşe, cum din cauza ta se duce de râpă planeta, urlă ca din gură de şarpe dacă ceva de origine animală îi atinge mâncarea pură şi, nu în ultimul rând, nu precupeţeşte niciun efort în încercarea lui de a te converti şi pe tine.
Ceilalţi, vegetarienii discreţi, sunt ăia pe care în principiu îi doare la bască ce ai tu în farfurie, atâta vreme cât e farfuria ta, nu a lor. În majoritatea lor, oamenii ăştia au renunţat la a mai mânca carne, în urmă unui switch intern. Nu este o cauză externă cea care i-a determinat, ci s-a întâmplat ceva în interiorul lor, prin urmare nu sunt perturbaţi sau interesaţi nicicum de stilul tău de viaţă.
S-a povestit mult despre mother shaming, despre breastfeeding shaming, despre gay shaming, despre cum ne băgăm în alegerile oamenilor fără să fie treaba noastră, în general. Pe acelaşi principiu există şi food shaming: mănânci carne eşti un monstru odios, să-ţi fie ruşine! Nu mănânci carne, eşti o ciudăţenie! Să-ţi fie ruşine! Vedeţi-vă, oameni buni, de ce aveţi fiecare în farfurie!
În fine, nu despre motivele care stau la baza alegerilor fiecărui om, sau despre mentalitatea noastră complet defectă vreau să povestesc acum, ci despre experienţa mea în imediata apropiere a unui vegetarian.
Nu cu multă vreme în urmă îmi imaginam farfuria unui vegetarian ca pe…cum să vă zic eu, o întindere goală şi pustie, pe care tronează o frunză tristă de salată, eventual şi o roşie. Evident, frunza aia de salată, sau orice altceva ar fi fost pe farfurie trebuia mâncat cu pâine, cât mai multă pâine, să ţină dom’le de foame.
Între timp am învăţat multe despre ce înseamnă stilul de viaţă vegetarian şi traiul în imediata apropiere a unui vegetarian:
1. Se pot găti foarte multe chestii. Extrem de multe. Uneori, prea multe pentru abilităţile mele de bucătar.
2. Pot să mănânc liniştită carne în faţa unui vegetarian. La început, în primele două-trei săptămâni îmi era jenă când muşcam din vreun cârnat, evitam să pun o fleică pe grătar, sau mai ştiu eu ce. Mă gândeam că îi fac poftă, că mă înjură, că fac omu’ să se simtă ciudat. Aiurea. Vegetarianul care ştie de ce a luat o decizie, cum am spus, nu are nicio treabă cu ce e în farfuria ta, aşa cum nici tu nu ai cu farfuria lui. Din când în când mai întreb, cel mult, dacă vrea să guste. Cu asta, conştiinţa mea e liniştită. Mă bazez oricum şi pe faptul că dacă ar avea o problemă mi-ar spune şi am putea negocia termenii la momentul potrivit.
3. Mâncarea vegetariană înseamnă mult mai mult decât mâncarea de post a bunicii mele. Efortul este minim. Desigur, trebuie să-ţi destupi un pic imaginaţia şi spiritul ca să poţi mânca şi altceva în afară de tocăniţă de cartofi.
4. Hrana pentru un vegetarian nu este mai scumpă decât hrana pentru un omnivor. Există falsa impresie că trebuie să fii cel puţin Bill Gates pentru a fi vegetarian, sau că totul presupune denumiri fistichii de legume şi fructe exotice greu de procurat, că tre’ să ciuguleşti numai seminţe sau mai ştiu eu ce drăcovenii.
5. Vegetarianul din dotare este ovo-lacto-mâncător-de-peşte-vegetarian, aşa că mă bucur de treaba asta şi profit cât pot, pentru că nu ştiu cum i se vor modifica în viitor alegerile culinare. Pentru moment, eu mă bucur.
6. Coşul de cumpărături cuprinde în principiu aceleaşi lucruri ca şi până acum: cepă, cartofi, varză, ciuperci, ardei, brânză, verdeaţă, avocado, banane, mere etc. Au crescut, e drept, cantităţile de morcov, pătrunjel, păstârnac, smântână, păstăi şi dovlecei.
7. Pastele fără carne, dar cu toate drăcăriile din lume sunt foarte gustoase, ori eu, dacă mă ştiţi cât de cât, cunoaşteţi că ador pastele.
8. Traiul în preajma unui vegetarian te face să îţi pui mintea la contribuţie, să găseşti/inventezi reţete noi, şi mai ales, devii un mic artist al platingului. În momentul în care arunci nişte ceva-uri pe o farfurie nu-i va plăcea nimănui să mănânce, fie el vegetarian sau omnivor. Dacă farfuria arată bine, jur că toată lumea o să mănânce cu spume, indiferent ce e pus pe ea. În ultima vreme m-am apucat să fac fotografii, să-mi documentez evoluţia şi traiul on daily basis alături de personajul-infam-nerozător-de-oase.
9. Vegetarienii sunt distractivi.
10. Fiţi atenţi la vegetarienii de lângă voi, alături de ei, la modificările din starea lor de sănătate şi spirit. Nu am cunoştinţe medicale sau de nutriţie, dar pot vedea când cineva e prea palid, sau îi apar cearcăne, dacă apare oboseală frecventă şi persistentă. E ok să susţii alegerile cuiva, dar e şi mai ok să îi atragi atenţia dacă sesizezi ceva în neregulă.
11. Teoretic nu pare greu să fii vegetarian, mai ales dacă, în principiu, alegerile tale alimentare intrau în zona safe, mâncare sănătoasă, junk food free, mezeluri free, fast food free, semipreparate free. Practic, trebuie să fie o alegere naturală ca să poată funcţiona şandramaua.
Pe mine una nu mă tentează subiectul, pentru că nu îl simt. Nu ştiu ce o să fac peste doi ani, sau peste cinci. Acum nu sunt în etapa potrivită pentru asta. M-a influenţat în vreun fel? Cu siguranţă că da. Mănânc carne mai rar şi mai puţin, mănânc automat mai multe legume, iar abilităţile mele strălucite, iertaţi-mi modestia, de bucătar s-au dezvoltat şi în altă direcţie.
Să fim cinstiţi, mă bucur că nu trebuie să-mi mai împart „halca” cu nimeni. Ştiţi vorba aia: „Nu vrei? Perfect. Mai mult pentru mine”.
Have fun, relaxaţi-vă şi lăsaţi oamenii să mestece ce le pofteşte inima.

CUTIA CU MINUNI

Am găsit undeva, pe strada aia de care aproape uitasem, magazinul cu minuni. M-am oprit în prag şi mă întrebam dacă să intru sau nu. Ultima dată când trecusem pe acolo mă certasem cu vânzătorul şi nu ştiam ce să fac. Până la urmă mi-am zis că o să intru, fie ce-o fi. În cel mai rău caz poate să arunce după mine cu ceva, dar cum singurele lucruri de pe rafturi erau cutii cu minuni, nu ar fi fost chiar cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Şi am intrat…
Vânzătorul mă aştepta zâmbind. Hei, nu te-am mai văzut de multă vreme pe aici. Nu ai mai avut nevoie de minuni? Aproape că începusem să îmi fac griji pentru tine.
N-am apucat să deschid gura să-i zic nimic. Ultima dată când ai venit, povesteai cu gura pe jumătate ceva despre nişte prinţi, de minuni venite din alte vieţi, parcă nici nu aveai curaj să-mi spui. Ţin minte că te-am certat destul de rău, că ţie îţi trebuie minuni din viaţa asta, nu din altele, să laşi prostiile, că nu există praf de stele pe care să-l poţi găsi pe fundul buzunarelor din alte vieţi. Ai început să plângi şi mi-ai zis că tu ştii sigur, că nu am cum să te conving de altceva, că e prinţul pe care l-ai adus din alte timpuri şi nu îţi trebuie decât o minune mică, mică de tot ca să-l faci să înţeleagă.
Ai plecat val vârtej pe ploaia aia şi mă gândeam: să vezi că răceşte zănateca asta acum; poate păţeşte ceva şi-o am pe conştiinţă. Da’ nu te-ai supărat pe mine, nu? N-aveam atunci minunea aia care îţi trebuia ţie, sper să înţelegi. Nici măcar nu credeam că există. Am comandat la depozit şi a venit până la urmă; târziu de tot, dar a venit. A stat aici pe raft o grămadă de timp. De câte ori vedeam cutiuţa aia strălucitoare, mă gândeam la tine. Poate azi vine să-şi ia minunea. Poate mâine. Te şi vedeam cum îţi strângi comoara în pumn, cum pleci cu ochii luminoşi şi te duci să îi deschizi capacul acolo unde ştii tu, unde îţi trebuie.
Te-am tot aşteptat, până într-o zi când am înţeles că nu o să mai vii, că nu mai ai nevoie de minunea aia. Am luat cutia şi am dus-o în spate. Cred că o pot găsi, dacă după ea ai venit. O să dureze ceva timp, dar există. E acolo.
Vrei să închid magazinul şi să vii cu mine în spate? O căutăm amândoi. Nu cred că o să se strângă lume la uşă. Oamenii ori nu mai cred în minuni, ori au uitat adresa magazinului, aşa că nu-ţi face griji. Vii cu mine?
Am stat pe gânduri în prag şi până la urmă m-am dus la vânzătorul ăla bătrân şi l-am luat în braţe. I-am zis să mă ţină aşa două minute şi să nu mai zică nimic. Ştii, i-am spus la un moment dat, fără să-i dau drumu din braţe, că dacă vrei să te ajut, merg cu tine să o cauţi, dar eu nu mai vreau minunea.
Mie să-mi dai altă cutie, cu altă minune; aia nu îmi mai trebuie acum. Am înţeles că ai avut dreptate. Nu există praf de stele pe fundul buzunarelor şi-mi pare rău că te-am bătut la cap, dar am înţeles până la urmă. Greu, plătind un preţ prea mare, dar am înţeles.
Am întrebat dacă nu cumva, în ziua aia cu furtuna, a mai venit şi altcineva, alt suflet rătăcit să ceară o minune de care a uitat până la urmă. Mi-a zis că da. Ştie exact cine şi dacă vreau, poate să-mi povestească. Nu am vrut. L-am rugat doar, să ia cele două cutii cu minuni, a mea şi a celuilalt suflet rătăcit şi să le îngroape undeva departe, într-un loc numai de el ştiut, apoi să uite.
Am plecat.
Am scos mâna din buzunar şi mi-am şters cu grijă degetele pe batista care, abia ghicit s-a mânjit cu praf auriu, apoi am împăturit-o şi am pus-o aproape de inimă.
Am plecat să caut sufletul rătăcit care uitase să mai vină la magazinul cu minuni să-şi ceară cutia. Ştiam cum să-l găsesc şi până la urmă am ajuns.
Ne-am îmbrăţişat la umbra unui tei din care se scurgeau ultimii stropi de ploaie; în strânsoare, i-am simţit la piept batista strânsă cu grijă.
Ne-am zâmbit complice ştiind amândoi că într-o zi, poate în altă viaţă, poate chiar în asta, cutiile cu minuni îngropate de vânzător într-un loc numai de el ştiut, îşi vor găsi singure drumul către noi.

CONTESTAŢIE

A cumpărat Manolo la un moment dat, nişte ceaiuri, că la noi în familie ea e băutoarea de ceai, eu rămân la otrava mea de cafea, musai în cana galbenă. Nimic special până aici, numa’ că ceaiurile astea, pe lângă faptul că-s foarte bune, sunt cu mesaj. Fiecare pliculeţ de ceai are atârnat de el un cartonaş cu mesaj.
De când au apărut în bucătărie, parcă e mai fun să beau ceai: ia să vedem ce vrea Universul să ne mai spună de data asta (tot de la Manolo ştiu şi jocul ăsta). Ei bine, în seara asta, Universul mi-a zis aşa : Recognise that you are the truth. Hmm are you fucking kidding me? Păi bine coaie, mulţumesc, ce să zic, numa’ că mi-ai stricat seara. Să fie primit, doar că vezi tu, nu prea am cum să recognise asta, pentru că am o problemă să understand asta. I made myself clear?
Cred că nu, deci să insist. Am o problemă majoră în a recunoaşte lucrurile pe care nu le înţeleg. Nu zic că nu m-aş înţelege pe mine, deşi mai sunt şi aici scăpări, am o problemă să recunosc adevărul pe care îl reprezint eu, pentru că nu îl înţeleg.
Am avut deunăzi nişte discuţii în legătură cu organicismul şi bucăţile absolute şi de sine stătătoare care compun Universul. În cazul ăsta adevărul meu este absolut şi ar trebui să-l iau ca atare, adevăr pe care să-l înţeleg şi să-l recunosc.
Însă, dacă o iau în direcţia cealaltă, pe care de asemenea o simpatizez într-o oarecare măsură şi care zice că în Univers nimic nu e absolut, totul este supus îmbunătăţirii, cunoaşterii şi evoluţiei, ce mă fac? Recunosc că nu-s sută la sută în nicio direcţie şi nici cunoştinţe prea aprofundate de filosofie nu am, deci cum fac?
Sunt adevărul pe care trebuie să-l recunosc, sau să mă îndoiesc de ceea ce reprezint? Câteodată îmi vine să mă transform aşa într-un minitiran şi să încerc să impun absolutul meu adevăr, cel recunoscut, in the mean time, numa’ că nu prea merge să fac asta.
În primul rând nu merge pentru că mi s-a spus că am grave probleme de comunicare şi n-a văzut nici dracu’ tiran fără gargară în dotare, şi-n al doileă rând, am un mare respect pentru celelalte componente ale Universului, deţinătoare şi ele de adevărurile lor absolute, iar eu fire pacifistă, nu ţin să impun nimic nimănui. Dilema porcului în Ajun, pe capul meu.
Spre exemplu, unul dintre adevărurile mele absolute este că timpul este elastic. Elasticitatea timpului meu, văd că se întinde, de obicei, dincolo de limitele de suportabilitate ale majorităţii oamenilor pe care îi cunosc. În ciuda adevărului meu, „lasă”, „mai încolo”, „când vrei, acum?”, „mai vedem noi”, par a fi nişte formule cu proprietăţi iritante pentru toţi ceilalţi oameni.
Nu zic, de multe ori elasticul ăsta al meu se rupe când mi-e lumea mai dragă şi mă pocneşte fix peste ochi. Ia şi înoadă dacă mai ai ce şi mai ales cum. Nu zic că-i bine, da’ e unul dintre adevărurile mele. Pare a nu fi absolut din moment ce deranjează aşa tare; atunci io cum fac să recognise that I’m the truth. Păi nu fac, că nu merge.
Depun o contestaţie la mesajul din seara asta şi văd, poate ne împăcăm până data viitoare.

SKIN ON SKIN X

Da’ de ce eu? Cum ţi-a venit ţie aşa? De unde până unde? E aberant. N-are cum! C’mon, fii serios, doar nu o să cred aşa ceva !?!
M-ai înnebunit. Jur că m-ai înnebunit cu un milion de întrebări la care nu am ce să-ţi răspund; nu ştiu să îţi zic mai mult decât până acum…şi tu iscodeşti. Nu citeşti Manuscrisele de la Marea Moartă, femeie, încerci doar să faci un bărbat să-ţi spună de ce te place. Îţi dau de fiecare dată acelaşi răspuns şi tu insişti şi revii şi mă întrebi din nou, de ce tu?
Uite, o să îţi povestesc din nou. Mă asculţi? Stai aici lângă mine, închide ochii în timp ce-ţi ţii mâinile încleştate pe cana galbenă cu cafea; de ce mai bei cafea la ora asta, între noi fie vorba, habar nu am; mai bine m-ai ţine pe mine de mână, dar nu contează, nu mai contează. Te simt cum te pierzi în linişte, cum te risipeşti ca aburul cafelei, în timp ce mă ţii de mână, pentru că nu crezi. Nu ştii să crezi.
Închide ochii, ascultă şi taci.
Te-am auzit râzând. Ăsta e primul lucru pe care mi-l amintesc despre tine. Înainte să mă dezmeticesc, să-mi dau seama exact cine e la masa aia, pentru că nu vă ştiam pe toţi, înainte de a te vedea, te-am auzit râzând.
Te auzeai de pe alee, de dincolo de gardul terasei şi m-am întrebat cine-o fi? Cine râde aşa, cu atâta poftă. M-am gândit că o să caut la toate mesele acea persoană, pentru că aş vrea să o cunosc. Apoi m-am apropiat de voi şi mi-am dat seama că nu va trebui să te caut nicăieri, că stai la masa corectă şi eu vin exact spre tine. M-am speriat. Parcă nu erai tu, parcă nu aveai ce să cauţi acolo. Aş fi vrut să nu te ştie niciun cunoscut, să te descopăr eu, continent nou, să te ţin pentru mine.
Nu mi-ai răspuns la salut; nici măcar nu m-ai auzit. M-ai întrebat peste câteva minute cum mă cheamă. A început toată lumea să râdă şi tu te uitai la mine cu ochii mijiţi de râs şi de prea multă noapte. Râdeau toţi şi o clipă am crezut că a înţeles toată lumea că sunt pe punctul de a mă ridica de pe scaun şi de a îmi înfige mâinile în părul tău să te sărut. Lung, apăsat, şi cu ură, să-ţi înăbuş hohotele de râs, să-îţi muşc buza de jos, să te doară, să văd un fir de sânge cum ţi se prelinge pe buze, să te gust, sânge amestecat cu lacrimi.
M-am ridicat de la masă şi în ultima clipă m-am dus la bar. Îţi mai aminteşti? Ai început din nou să chicoteşti, şi barmanul m-a întrebat de trei ori ce vreau. Nu te auzeam decât pe tine, încercam să disting ce spui. Îmi bubuiau urechile şi sângele în tâmple, îmi încleştam degetele pe pahar, ca să nu mă reped la tine.
Atât. Asta a fost tot. Te-ai ridicat şi ai plecat.
M-a ars câteva zile, senzaţia aia înăbuşită cu greu, de a îţi muşca buza de jos, şi dintr-o dată m-ai sunat. Pur şi simplu. M-ai sunat să mă întrebi o prostie. Nu mai ştiai cum mă cheamă, mi-ai spus că nici faţa mea nu ţi-o mai aminteai foarte bine, ţi-ai cerut scuze, dar a trebuit să mă suni. Nu mai râdeai de data asta. Aveai tonul grav, serios, al unui om care vorbeşte cu un străin, pentru că doar atât îţi eram. Un străin. Te-aş fi ţinut la nesfârşit la telefon, să-mi dau seama dacă ai înţeles, dacă ai văzut, dacă mi-ai simţit dinţii înfipţi în buza ta de jos, dacă ţi-ai simţit pe buzele uscate gustul de sânge.
M-am gândit la asta şi mai târziu, când m-ai luat prima dată de mână, după o grămadă de timp şi o grămadă de hohote. Ţi-am strâns degetele în palma mea, să mă răzbun pentru buza aia nemuşcată la timp. Te-am întrebat dacă îţi mai simţi pomeţii de la atâta râs şi te-ai uitat urât la mine.
Atunci m-ai întrebat prima dată de unde a venit, de unde a apărut. Ce aş fi ştiut eu să îţi răspund? Că a fost râsul tău în noapte, că au fost privirile înfipte în gol, o fracţiune de secundă cât să crezi că nu te vede nimeni, că dispari, cuta dintre sprîncenele tale, care apărea când şi când, şi eu nu ştiam de ce, că a fost felul în care te-ai ridicat de pe scaun în seara aia? Ce să îţi răspund? De ce? Poate pentru că nu am mai auzit pe nimeni râzând în felul ăla vreodată şi pentru că nu crezi nici acum nimic.
Cafeaua ţi s-a răcit între palme. Stai lipită de mine şi mă asculţi cum îţi povestesc râsul din noapte, cum îţi povestesc privirile goale, stai tăcută lângă mine şi cuta dintre sprincenele tale nu mă lasă să îţi povestesc firul de sânge care ţi se prelinge pe uscăciunea buzei de jos, şoapta ta întreruptă, în dreptul pieptului meu skin on skin baby…atât vreau.
Atât. Ascultă şi taci.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire X

SKIN ON SKIN IX

Şi acum ce facem? Păi nu mai facem nimic. Nu mai e nimic de făcut, nu crezi ? Nu mai facem nimic. Ne uităm unul la celălalt cum ne vedem de treaba noastră. Nu mai încercăm marea cu degetul, pentru că eu nu ştiu să înot şi nu am încredere în tine să mă înveţi.
Aşa vrei tu? Aşa cred eu că e cel mai bine, aşa vreau eu, ai adăugat repede, simţind că-ţi pândesc orice ezitare. Aşa vreau eu, ai repetat mai apăsat, încercând parcă să mă convingi că asta crezi cu adevărat. Ţi-am închis repede, să nu mai apuci să spui altceva, cu sentimentul ăla de definitiv, de lucru încheiat.
Cum am ajuns noi aici? Pe ce drum? Pe cărarea inexistentă dintre dimineţile tale cu căni galbene cu cafea şi dimineţile mele leneşe cu alte ore de trezire decât ale tale, pe cărarea dintre muzeele tale şi statul meu la cort, pe drumul ăla ciudat dintre băi femeie m-am îndrăgostit de tine şi „te-ai îndrăgostit pe dracu’ ” al tău, printre orele pe care ţi le cerşeam şi goana ta inepuizabilă după orice altceva.
Am râs de tine atunci când ai zis că noi doi semănăm ca un chihuahua cu un buldog bătrân, dar aveai dreptate, să dea naiba.
Îmi amintesc cum ai venit la mine în clubul ăla îmbâcsit de fum, cum te-ai aşezat în faţa mea şi ai început să zâmbeşti, cum ţi-ai pus braţele în jurul gâtului meu, te-ai ridicat pe vârfuri şi m-ai sărutat.
Păi ce, am putut să mă mai dezlipesc de tine? Te-am căutat a doua zi, şi te-am cărat după mine, să ne plimbăm. Am făcut turul Herăstrăului; Doamne cât de sadic am fost. M-am purtat de parcă îmi era ciudă pe tine. Îmi amintesc că erai cocoţată pe nişte sandale cu talpă înaltă şi purtai pantaloni albaştri, vaporoşi, ca să fiu complet stupid o să spun că semănau cu cerul din ziua aia.
Te simţeam cum mă înjuri în gând, dar nu mi-ai zis nimic, nici că te dor picioarele, nici că ai prefera să stai să zaci la o terasă. Mergeai în acelaşi ritm cu mine şi te prefăceai interesată de ce îţi povesteam. Mi-ai spus mai târziu, că nu mai ţii minte niciun cuvânt din ce ţi-am zis atunci.
Te întrebai ce dracu’ cauţi tu, să faci turul Herăstrăului, cu un tip agăţat în club, că te-a pus dracu’ să te vezi cu mine din nou, când putea rămâne totul acolo, în clubul întunecat şi plin de fum.
Când te-am întrebat de ce ai acceptat totuşi să ne vedem din nou, mi-ai zis „păi dacă săruţi bine, ce să fac?”. Ai râs la mine şi m-ai luat de mână, că aşa făceai tu mereu gesturi tandre când se aştepta omul mai puţin. M-ai tras după tine, să ne aşezăm pe iarbă să-ţi aprinzi o ţigară. „Mi-e sete rău” ai zis „şi te cam urăsc că nu am stat şi noi ca oamenii la o apă plată, pe căldura asta”. Ai râs iar şi te-ai uitat printre frunze la cer.
Te-am învăţat nemişcarea, strâns lipită de mine, să te simt din vârful degetelor de la picioare până la şuviţele pe care ţi le înodam între degete, skin on skin baby; te-am învăţat bucuria ochilor deschişi în întuneric ţinându-ne de mână şi râzând, m-ai învăţat să ascult din nou ceea ce doar auzeam, m-ai învăţat râsul molipsitor şi nepăsarea, m-ai învăţat „iubirile sunt cuşti pe care ni le construim, pentru că nu ştim să trăim singuri şi liberi”, m-ai învăţat din nou florile de păpădie şi te-am învăţat din nou stelele, m-ai învăţat din nou mi-e frig şi te-am învăţat din nou mi-e cald.
Ce dracu ştiu eu să mă fac acum fără tine? Cine o să îmi mai facă cafeaua dimineaţa şi mai ales, cine-o să te mai înveţe acum toate lucrurile pe care le aveam în minte? Cine-o să te mai înveţe acum să înoţi, baby (cred că ai fi în stare să mă îneci tu dacă ai auzi că-ţi spun baby)? Cine-o să te mai înveţe degete încâlcite în părul tău şi adormi la mine în braţe? Cine o să mă mai înveţe mi-e atât de frică de atât de multe încât am învăţat să nu-mi mai fie frică de nimic?
O să învăţ cumva cafeaua din altă cană şi alte şuviţe între degetele mâinii stângi, o să mă obişnuiesc cu gândul că până la urmă te va învăţa altcineva să înoţi, dar măcar atât promite-mi: că nu o să îţi mai fie niciodată frică baby. Măcar încearcă marea cu degetul. E prea albastră să-ţi fie frică.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IX

SKIN ON SKIN VIII

Când l-am văzut, am îngheţat. Ştiam că e mâna ta acolo şi am zâmbit pe înfundate, încercând să-mi văd de ale mele, să nu mi se taie respiraţia din cauza emoţiiilor şi să-l ignor pe ţigănuşu’ mucios, care stătea în faţa recepţiei ţinând în braţe un snop de trandafiri mai înalţi decât el.
Îl auzeam cum se chinuie să-mi silabisească numele mâzgălit pe un petic de hârtie şi fix în clipa aia m-am apucat să dau un telefon unui client, să „am treabă”, să mă bucur un pic de spectacol, fără să mă agit prea tare că tot şoul ăla e pentru mine. Avea dreptate când mi-a zis cine mi-a zis: băi, da’ tu chiar nu ştii să te mai bucuri de nimic aşa cum trebuie? O clipă mi-a trecut prin minte, că poate, în loc să sun clientul, ar fi trebuit să mă reped la copilul ăla, să-i iau florile din braţe şi să ţopăi înapoi de bucurie, să râd cu gura până la urechi, să fac fix tot ceea ce nu făceam în clipa aia.
Mă gândeam că uitasem să-ţi spun că nu-mi plac trandafirii şi uite aşa te-ai gândit tu să faci gesturi d-astea pompoase, cu ţigănuşi trimişi la mine la birou cu braţele încărcate cu flori. Mai bine că ai folosit recuzita asta; dacă te-aş fi văzut pe tine apărând cu florile alea în braţe, zău că aş fi izbucnit în râs şi s-ar fi dus dracu’ tot romantismu’ momentului. Nu că aş fi eu insensibilă, sau aş avea o problemă cu gesturile astea socialmente acceptate ca fiind frumoase, dar parcă pur şi simplu nu ţi se potrivesc; combinaţia dintre tine şi lucrurile de genul ăsta e cumva nefirească, forţată, nu eşti tu acolo şi când faci gesturi forţate, mai bine mă lipsesc de ele. Te porţi ca un puştan cu genunchii juliţi, pus la colţ de mamă-sa. Bine, am şi făcut mişto de tine de câteva ori, iar asta nu cred că a ajutat prea tare. În fine, kids will always be kids, so be it.
M-am dus să-mi preiau, într-un final, comoara, străduindu-mă din răsputeri să merg dreaptă şi să nu mă împiedic în mochetă. M-am proţăpit cu cea mai fioroasă mutră de care am fost capabilă, în faţa ţigănuşului: de la cine-s astea? „De la un nene”. Bine, bine, de la un nene, normal, da’ cine e nenea? „Nu ştiu bre tanti (bre tanti, se asortează perfect cu trandafirii ăştia uriaşi, ce să zic?), a plătit bine, că-s mulţi, vezi şi mata, şi mi-a arătat unde să-i aduc. Nu am putut să ţiu minte cum îţi zice şi am scris. Mai multe nu ştiu, că nu l-am întrebat”. Cum arată? „Un nene bre…aşa…cum să zic io”…şi şi-a mai tras încă o dată mucii. Bine, dă-i încoa şi du-te. A rupt-o la fugă în secunda următoare.
Vrei să ştii la ce mă gândeam eu cu tot mormanu’ ăla de flori în braţe? Ei bine…nu pot să sufăr trandafirii, chiar nu pot şi cum naiba mă car eu acasă cu ei prin tramvai, că o să se uite lumea la mine ca la urs. La asta m-am gândit şi nu, nu-i nevoie să-mi explici tu cât sunt de idioată. Mă descurc singură, mulţumesc. Niciun „vai ce drăguţ, ce romantic”, niciun oftat d-ăla blegos din rărunchi, nimic.
Ţi-am dat un sms scurt mulţumesc şi aia a fost.
Bineînţeles că erai în faţa clădirii când am terminat programul. „De unde ai ştiut că-s de la mine?” Pai să vedem…dintre cei douăzeci şi opt de fani înfocaţi pe care îi am în momentul ăsta, tu eşti singurul cu gusturi atât de proaste, deci nu a fost greu să mă prind. Mi-ai dat un ghiont în coaste „hai, treci în maşină, că mi-e foame”. Încap cu grădina asta botanică după mine? Nu ai mai zis nimic. Îmi plăcea că îţi plăcea să mă ţii de mână când conduceai. Degetele tale şi tăcere. Perfect. Tot ce-mi trebuia.
Mi-e un pic dor de tine.
Un pic, doar un pic, acum când stai cu paharul cu vin roşu şi aspru în faţă şi te gândeşti aiurea, în clipa asta mi-e dor de tine, pentru că nu eşti aici de fapt; şi nu o să îţi spun. O să ştii singur, dacă vei vrea să ştii; eu nu o să-ţi spun. Nu o să îţi spun nici că mi-au dat lacrimile astăzi când l-am văzut pe ăla mic căznindu-se cu atâtea flori. Mulţumesc pentru că uneori ştii să taci, dar să ştii că mi-e dor de tine.
Nu mai tare acum, decât atunci când mă lipesc toată de tine, începând de la vârfurile degetelor de la picioare şi mă strecor sub braţul tău în timp ce-ţi şoptesc cu voce pe jumătate adormită: Skin on skin baby?
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VIII

SKIN ON SKIN VII

„Scrii atât de frumos încât mă îndrăgostesc de tine de fiecare dată când citesc câte un articol. Dar e o dragoste d’aia imposibilă, sfâşietoare, greu de supravieţuit.
Şi de fiecare dată după ce citesc ceva, îmi spun că gata, ăla a fost ultimu’, nu mai pot continua, dar apare altu’ şi tot aşa. E nociv. Eşti nocivă.”
Mă uitam spre tine peste cana mea cu cafea, peste paharul tău cu bere (nu cred că apucasem să-ţi spun că nu pot să sufăr berea şi mirosul pe care îl lasă pe tine), mă uitam peste creştetul capului tău, peste orizontul ciuntit de streşinele obosite ale caselor mirosind a mucegai, din cartierul ăla trist şi cât se poate de istoric, peste tăcerea dintre noi şi peste zăpuşeala după amiezei.
Te ascultam cu gândurile departe, te ascultam şi mă gândeam ce joc ciudat al sorţii mi te-a scos în cale, ştii, ca-n cântecele alea stupide de dragoste care se aud acum la radio, dintre toţi oamenii din lumea asta, m-am pricopsit cu tine pe cap, să nu ştiu, pur şi simplu ce să fac cu tine, să nu vreau nici să te arunc, nici să mi te apropii, să vreau de la tine totul, ştiind că nu ai să-mi dai nimic, că nici măcar nu vrei să inventezi pentru mine ceva ce ai putea să-mi dai.
Nu mi-ai fi părut genul care stă să perie bloguri de fete şi nici genul care să mintă cu atâta neruşinare. Păreai om serios, ţi-am zis. Nu ţi-e şi ţie un pic jenă? „Păi tu ce faci? Nu arunci cu vorbe? La tine e artă şi la mine nu?” Este şi la tine o artă, evident, numai că diferenţa e că la mine e, cum să-ţi explic, amorul artei, la tine e un fel de arta amorului. Cam aşa stau lucrurile.
Ai râs scurt dezvelindu-ţi dinţii „nu mă iei tu pe mine cu arta amorului”. Păi nu! Eu încerc să te iau cu amorul artei, da’ văd că nu prea îmi iese.  
Nu am auzit ce ai spus mai departe. Ar fi fost irelevant; nu mă interesa să te aud, nu mă interesa să mă auzi. Îmi este de ajuns că mă citeşti; poate până la urmă, o să înţelegi de acolo câte ceva. Mă interesează senzaţia de arsură din palmă; dorul de a merge măcar o dată ţinându-te de mână pe stradă, dorul de a te vedea măcar o dată cum te uiţi la mine zâmbind. Îmi este dor de tine cu tot trupul. Te ştiam; pur şi simplu te ştiam dintotdeauna, iar acum simţind că te găsisem, nu mai ştiam ce să fac cu tine. Nu pot să fug, nu pot să plec, pur şi simplu nu pot să nu te fi întâlnit niciodată, pentru că te-am căutat, ăsta e adevărul şi am senzaţia că deja ştii.
Nu am avut niciodată curaj să-ţi zic, dar prima dată când te-am întâlnit, aş fi vrut de fapt, să fug. Mi-am strâns o clipă geaca la piept şi am vrut să fac stânga împrejur şi să fug. Acum îmi vine să zâmbesc la gândul ăsta, dar chiar am vrut să fug. Nu mai ştiu de ce, de timiditate, de frică, de iubirea aia pe care o simţeam venind. Habar nu am. Nu mai contează acum, când dacă nu mai pot să fug te ocolesc timid, poate te enervez şi mă uiţi, poate te şterg, îţi dau cumva erase şi rămâi doar în poveşti.
Te ascult acum povestindu-mi despre arta amorului. Ironia sorţii, nu?
Ce ştii tu despre arta amorului? Povesteşte-mi despre arta sexului, că la asta te pricepi. Despre amor şi arta lui habar nu ai. Ai schimbat subiectul şi mirosul ofilit de bere din răsuflarea ta a ajuns vag până la mine. Ai avut o sclipire de ciudă în ochi „Mergem?” ai întrebat. Unde vrei să mergem? „Nu ştiu. Oriunde…ne plimbăm, apoi mergem la mine”. Arta amorului nu a fost niciodată punctul tău forte, după cum îţi spuneam adineauri în gând, dar de fiecare dată te-am lăsat să crezi ce vrei. Nu aveam răbdare pentru plimbări şi conversaţii sterpe, de penibilul aşteptării şi al jocului steril de-a cucerirea. Hai la tine direct, nu am chef de plimbări. Am chef de tine!!! ţi-aş fi urlat în ureche, dar tu nu eşti. Pur şi simplu nu exişti când eşti pe stradă, te dizolvi. Te materializezi doar între pereţii sterili ai apartamentului tău. Hai la tine, am şoptit cu ochii aţintiţi la pânza de paianjen din dreapta urechii tale. Ţi-am atins în treacăt piciorul cu genunchiul, nu din greşeală, ci ca să mă conving că eşti acolo, real, că exişti mai departe de închipuirea mea şi că undeva în Bucureştiul ăsta prăfuit şi apatic te vei materializa lângă mine. „Skin on skin baby?”
Skin on skin…
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VII

SKIN ON SKIN VI

Ziceai că nu mă suni, că nu vrei să mă baţi la cap, că nu e stilul tău să fii…cum spuneai? pushy. Nu ştiu de unde scoţi toate cuvintele astea. Te fentam cu mailuri. Îţi scriam întreaga zi, ajungeam să tot aberăm, şi la sfârşitul zilei nu mai ştiam cine, de unde începuse. Mă plictiseam fără tine şi imaginaţia ta cât o lume întreagă, aşa că îţi scriam, să te pot citi, daca nu mă lăsai să te ascult.
Mi-ai zis că salvezi toate e-mailurile. Te-am întrebat de ce, care e rostul să te încarci aşa, oarecum inutil, cu atâtea conversaţii fără valoare. Mi-ai zis că într-o zi o să faci din toate o poveste.
Vei găsi loc pentru toate în povestea asta? Normal. Voi găsi loc pentru toate şi voi găsi loc şi pentru ceva în plus : pentru toate lucrurile pe care ţi le spun când dormi lângă mine înfăşurat în cearşafuri. Voi găsi loc pentru toate momentele când stai întins lângă mine, cu ochii închişi, când aş da un bănuţ de aur să ştiu ce e în mintea ta. Voi găsi loc pentru toate momentele de « după » când te uiţi la mine întrebător, de ce nu mă duc să fac duş, şi mie îmi e jenă să-ţi spun că-mi place la nebunie mirosul de femeie încinsă de sex, mirosul de animal excitat, mirosul tău pe pielea mea şi că te urăsc când te uiţi la mine de parcă aş fi murdară şi ar trebui să dau fuga să mă spăl, să mă curăţ de tine. Voi găsi loc să povestesc toate momentele când îţi umpli plictiselile dintre atât de multe alte femei cu mine. E loc pentru toate, pentru doruri şi patimi, pentru nebunii şi necuvinte.
O să găsesc loc pentru toate momentele când te ating cu teamă să nu te dizolvi în orizontul de dincolo de balcon. O să îţi povestesc toate ascunzişurile pe care le ai şi pe care nu ştiai că le ştiu. O să găsesc loc pentru tot, pentru fiecare cuvânt de pe mail şi whats app, pentru fiecare sms şi fiecare mesaj de pe facebook. Le păstrez pe toate şi într-o zi, când o să-mi spui că, de fapt, nu mă cunoşti, o să ţi le arunc pe toate în faţă. O să-ţi reamintesc cum am îngheţat bând cu tine prima noastră cafea, cum am ne-am cunoscut, cum a plouat în vara aia, cum te ascundeai mereu, crezând că eu nu ştiu…
O să-ţi povestesc într-o zi toate visele pe care nu ştiai că le-ai avut. O să le citeşti şi vei şti că tu eşti acolo în personajul fără nume şi chip din povestea mea.

M-am uitat la tine cu mirare şi surpriză, cu neîncredere şi tristeţe. Aş fi vrut să te întreb de ce, când suntem amândoi nu-mi spui niciodată lucrurile astea, de ce fugi mereu fără să mă poţi privi vreodată în ochi, de ce mă săruţi grăbită pe obraz, şi pleci. Încerc să îmi imaginez cum ar fi dacă la un moment dat te-ai opri în prag şi ai întreba « noi când ne mai vedem ? ».

Încerc să mi te imaginez cum stai şi desenezi la fereastră forme din aburul cafelei. Mi-ai povestit despre cana ta galbenă şi cred că ceea ce bei tu acolo are gustul incredibil al întregului Univers de mistere din copilăria ta. Aş vrea să împărţim într-o zi aceeaşi cană cu cafea, să desenez cu degetul tău pe aburii pielii încinse forme nebuneşti. Aş vrea să nu mă povesteşti, aş vrea să-mi spui acum toate lucrurile care îţi umplu mintea în tăcerea aburilor de cafea.
Cum o să se cheme povestea asta a ta, măi scriitoareo? Skin on skin. Aşa o să se numească. De la ce vine numele ăsta? De la pielea ta, după care tânjesc fără să o gust pe deplin, de la felul în care o simt pe vârful degetelor când nu eşti cu mine, de la mirosul tău de animal sălbatic, de la tine şi toate lucrurile pe care nu avem curaj să ni le spunem, dar pe care le aflăm unul despre celălalt atunci când ne atingem.
Skin on skin? Da, baby, Skin on skin.
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VI

SKIN ON SKIN IV

Dacă nu o să te înclini în acelaşi sens cu mine, o să cădem amândoi, mi-ai strigat peste umăr. Te-am strâns mai tare în braţe şi te-am ascultat. Te-am ascultat orbeşte, cum am făcut de fiecare dată, de când te-am cunoscut. Mi-am învins teama şi m-am aplecat în acelaşi sens cu tine la viraje. Îţi inspiram mirosul care ajungea până la mine în ciuda căştii şi mă calmam.
Ai mai mers vreodată cu motoru’? Presupun că nu şi asta înseamnă că nu ai nici haine potrivite. Hai să-ţi cumpărăm tot ce-ţi trebuie. Te-am lăsat să-mi alegi ce ţi-a plăcut ţie. M-am distrat văzându-te cum te agiţi printre hainele de damă, încercând să le potriveşti, să-ţi placă, să-mi placă. Mi-ai luat bocanci, şi geacă, şi cască; mi-ai inscripţionat un tricou roşu pe care să-l am amintire a primei mele plimbări cu motorul.
Şi am plecat. Pur şi simplu. M-ai învăţat să mă urc, după ce ai râs de mine că mă sui ca o babă. De chestia asta nu m-am dezvăţat nici acum; orice aş face, mă sui ca o babă, şi îmi amintesc invariabil de tine hai băi mişcă-ţi ciolanele alea, ridică picioru’; parcă te sui în cotigă.
Ne plimbam fără ţintă şi fără cuvinte. Din când în când îmi mai făceai semn să mă uit la un copac cu formă ciudată, îmi arătai case şi conace pierdute printre dealuri, îmi arătai norii, deasupra viilor fără sfârşit. Opreai rar să fumăm câte o ţigară. Stăteam amândoi, spate în spate, sprijiniţi de trunchiurile chiparoşilor, cu căştile lângă noi, tăcuţi, gândindu-ne fiecare aiurea, căutându-ne uneori unul celuilalt degetele printre firele de iarbă, fumam în tăcere, apoi plecam mai departe. Odată mi-ai împletit fire de iarbă în păr, flori de câmp şi frunze căzute. Arăţi ca o paparudă, mi-ai zis, dar pun pariu că nu ştii să chemi ploaia. « Păi nu ştiu. Abia reuşesc să te chem pe tine şi să te fac să mă auzi ». M-ai sărutat pe tâmplă şi ţi-ai sprijinit fruntea de a mea. Ţi-am şters un fir de praf agăţat în sprâncene, am urmărit cum ţi se oglindesc ochii în frunzele de deasupra noastră şi am încercat să îmi imaginez cum ar fi ca într-o zi să mă îndrăgostesc de tine.
« De ce nu îţi repari acul kilometrajului, să ştiu şi eu cât de repede mergem? » Păi de-asta nu îl repar, pentru că nu contează cât de repede sau încet mergem. Nu ne aşteaptă nimeni nicăieri. Şi oricum, nu aş vrea să mă opreşti dacă merg prea repede. E mai bine aşa.
Într-o după amiază încinsă, ai oprit într-un orăşel cu câteva case grupate în jurul unei pieţe circulare. Îmi amintesc zidurile groase cu coloane din piatră şi la umbra lor câteva cafenele pustii, tăcute. Te-ai dus să-ţi cauţi un prieten pe care îl ştiai din copilărie. Ziceai că locuieşte acolo. Nu am vrut să merg cu tine. Am rămas în mijlocul pieţei şi m-am aşezat pe jos, turceşte, cu spatele sprijinit de un zid. Un pisoi a venit molatec către mine şi mi s-a aşezat în braţe. Acolo m-ai găsit când te-ai întors cu prietenul tău: cu ochii închişi şi faţa ferită de soarele puternic, cu pisoiul întins pe picioare, cu pielea de pe mâini pârlită de căldură.
M-am ridicat şi v-am urmat la umbra unei bolţi din piatră. Ai comandat mâncare şi v-aţi continuat discuţia. Dintr-un punct încolo nu v-am mai auzit ce vorbeaţi. M-am aplecat să ridic pe genunchi pisoiul care venise după mine şi se tolănise sub scaun, apoi cu ochii mijiţi am urmărit traiectoria soarelui pe deasupra acoperişurilor roşii, printre chiparoşii nemişcaţi.
Îmi amintesc gustul aspru al vinului, şi mirosul de praf umed de sub bolţile din piatră, aud şi acum torsul monoton al pisicului încolăcit pe genunchii mei. La un moment dat te-ai ridicat şi ai dispărut. Te-ai întors într-un târziu ţinând în palme o cană galbenă plină ochi cu cafea aburindă. Ştiu că nu e cana ta, dar o avea doamna de la bucătărie adusă de acasă, aşa că ar trebui să îmi mulţumeşti. M-am străduit ceva. Ai început să râzi, făcându-i cu ochiul prietenului tău e nebună după cana ei galbenă din care îşi bea cafeaua. E nebună. Ai râs iar, mi-ai ciufulit bretonul şi te-ai aşezat înapoi pe scaun.
Într-un târziu ne-am ridicat să plecăm. Pisoiul a mieunat jalnic în urma noastră şi m-ai luat de mână. Mi-ai prins casca sub bărbie şi ai râs scurt, înfundat, când m-am suit iar, ca o babă pe motor. Am închis ochii şi ai pornit. Am ţinut ochii închişi aproape tot drumul, să nu văd, să nu ştiu pe unde mergem, să simt şi să miros, să aud vântul în jurul meu, să îţi simt corpul încordându-se la viraje şi să mă înclin în acelaşi sens cu tine fără să mă tem, fără să pun întrebări, să simt aroma de cafea pe care o răspândea corpul tău între coapsele mele. Skin on skin baby! Skin on skin…
Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IV