DESPRE LICURICI

Mereu, de când mă ştiu, an de an îmi promitea că o să mergem să vedem licuricii. Ştia el un loc, undeva spre Dropia, la linia ferată, aia neelectrificată de duce la Tulcea. Îmi povestea cum se strâng sute de mii de licurici, cum se luminează noaptea de vară feeric, cum o să stăm întinşi pe o pătură şi o să ne uităm cum dansează, cum o să ne uităm la stele (deja mă învăţase să găsesc Carul Mare şi Carul Mic), cum o să spunem poveşti, cum o să ne întoarcem acasă abia în zori, când ultimele licăriri de stele şi licurici se vor fi stins.

Ştiam toate poveştile din copilăria lui, când fugea verile de acasă, la licurici. Nu ştiu dacă numai acolo se întâmplau minunăţiile de care povestea; şi dacă da, de ce acolo, în locul ăla uitat de timp, pustiu, lipsit de grandoare, plin de bălării, scaieţi şi praf.

Bineînţeles, că nu am ajuns niciodată. În fiecare an făceam planuri, stabileam, promiteam, era totul clar şi de fiecare dată intervenea câte ceva, astfel încât licuricii trebuiau să mai aştepte încă un an şi încă un an, până când s-au stins de tot. Au rămas undeva departe în urmă, copilării prăfuite nostalgic.

Cândva, când eu eram deja mare, om în toată firea, iar el nu era deloc bine, mi-a bolborosit printre toate tuburile alea care intrau şi ieşeau din el: „dacă nu mor acum, anu’ ăsta te duc să vezi licuricii”, apoi a adormit răpus de anestezice. Dacă l-aş fi întrebat, nu cred că ar fi fost în stare să spună cum îl cheamă, dar trebuia să îşi aducă aminte de licurici, ca să facă totul mult mai greu decât era deja.

Până s-a mai înzdrăvenit un pic s-a făcut toamnă; nu mai era chip de mers. Am încercat să tac; şi aşa mereu îl amăram de câte ori mă supăra: îi reaminteam că m-a amăgit, că nu s-a ţinut de cuvânt.

Anul ăla am fost în Maroc. Jur că într-o seară m-am întrebat dacă cumva, o fi posibil, printre palmieri şi cămile să zăresc vreun „licuric”. Am zâmbit în sinea mea: copil prost, nu ai cum să vezi licurici; e imposibil, el nu e aici cu tine. E la mama naibii, departe, şi cred că sezonul licuricilor s-a dus de mult, parcă aşa zicea.

A fost prima promisiune pe care nu şi-a ţinut-o; şi singura. Nu ştiu de ce. Nu a fost să fie cred. Mereu, de câte ori mă gândesc la el, îmi aduc aminte de gâzele astea, şi parcă îmi vine să râd. Mereu îmi promit că o să mă duc, dacă nu acolo la linia ferată, undeva orinde, să-i văd, pur şi simplu. Până acum nu am zărit în viaţa mea niciun fund luminos de insectă, şi mi se pare absurd. Sunt atât de multe minunăţiile care mi-au trecut prin faţa ochilor, atât de multe, neaşteptate, nesperate, atât de mult noroc am avut, că am ajuns în locuri pe care nici nu îndrăzneam să le visez, dar nu am văzut niciodată, în viaţa mea, bâzdâgăniile alea mici, la care speram în fiecare iarnă. Abia aşteptam să se încălzească şi să se facă vremea să mergem.

Aşa gust amar mi-a lăsat povestea asta… Nu-i vorba că mă simt trădată, dar parcă undeva lipseşte o bucată, şi eu nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite şi simple, să scriu povestea de la marginea câmpului, când în miros de praf şi scaieţi, undeva sub oiştea Carului Mare s-ar fi putut umple cerul de lumini; nu ştiu să îmi imaginez asta, să desenez pe cer arabescuri de lumini. E prea greu. Prea am sperat în gol…o copilărie întreagă.