„Măi fată, pe tine or să te mănânce câinii când o să pleci de acasă; habar nu ai câte cepe să pui într-o ciorbă, sau cum să ţii mătura în mână”. Pe vremea aia nu aveam aspirator, iar catering-ul avea să se inventeze pentru noi la distanţă de vreo zece-cinşpe ani. E adevărat că nici măcar un ceai nu ştiam să fac, dar la fel de adevărat era şi că nici măcar nu mă interesa. Aveam să văd la momentul potrivit ce e de făcut ca să infuzezi două buruieni în ibric.
Amintindu-mi acum refrenul pe care mi-l cântau ai mei non stop îmi dau seama cât de tare se pot înşela părinţii când vine vorba de viitorul casnic al copiilor lor. E adevărat că nu m-am transformat în master chef şi nici nu deretic non stop în casă, dar e la fel de clar e că nu m-a mâncat niciun câine. M-a muşcat unu în vacanţa dintre anu’ doi şi anu’ trei de facultate, dar atât.
Dacă stau să mă uit un pic în jur, trebuie să recunosc, că la un singur lucru nu se înşelau ai noştri: ne creşteau din şi cu mult bun simţ.
Ceea ce se chema copil obraznic „pe vremea mea”, se cheamă acum copil cuminte sau foarte cuminte, desigur în linii mari şi păstrând proporţiile. M-a învăţat cineva că acum nu se (mai) cresc copii cuminţi, ci copii responsabili. Total de acord, mai ales că învăţătura vine de la o mămică pe care eu o respect şi admir extraordinar de tare.
Mi se pare, totuşi, un regres extraordinar ceea ce se întâmplă, şi nu înţeleg de unde vin traumele copiilor de azi. Părinţii lor au acces la internet, la emisiuni de profil, la zeci de manuale şi tratate de psihologia şi modul de creşterea copilului de un an, un an şi două luni, trei ani şi două săptămâni, etc.
Ar putea unii să-mi spună că repetându-mi refrenul „măi fată, pe tine or să te mănânce câinii”, mi s-a inoculat ideea că nu aş fi bună de nimic, că m-am transformat într-un adult nesigur, că am crescut cu o anumită etichetă psihică, şi aş putea continua aşa la nesfârşit.
Nu cred asta. Pentru ai noştri era important şi de bun simţ să fim în stare să ne descurcăm, şi pentru că ei erau deja obosiţi, aveau nevoie să se asigure că nu vor trebui să ne poarte de grijă la nesfârşit. În felul lor, încercau să ne crească responsabili. Cea mai mare spaimă a maică-mii era ca nu cumva atunci când voi creşte şi voi pleca de acasă să spună cineva „halal de mă-ta care te-a crescut”. De bun simţ, aş zice.
De bun simţ era şi faptul că ştiam să ne jucăm, că nu chemau salvarea de câte ori ne zgâriam, că dacă ni se făcea rău, era sigur de la zarzăre, nu de la mezeluri, că bunica se ascundea şi mergea în spatele meu pe drumul de la şcoală până acasă, să se convingă că ştiu să traversez responsabil strada, că ne învăţau să ne încălzim mâncarea de mici şi ştiam să dăm săru’mâna oricui mişca pe stradă.
Nu am fost un copil bătut de părinţi, poate din acest motiv, singura bătaie pe care mi-a administrat-o tata, mi-a rămas atât de înfiptă în minte…mai mult datorită faptului că după aia el a bocit mai rău ca mine. Mama mă altoia mai mereu, dintr-un ciudat simţ al datoriei, şi ca să fie cercul complet eu îmi făceam datoria să plâng. Simplă rutină.
Părinţii noştri nu se certau de faţă cu noi, şi nu ne foloseau ca şi arme unul împotriva celuilalt când aveau de împărţit diverse. Ne trimiteau după pâine şi când aveau treabă în casă ne ziceau să mergem peste drum la vecini să nu se mai împiedice de noi. E drept că nu aveau grija televizorului şi a calculatorului în ceea ce ne priveste, dar trăiau mereu cu spaima că o să ne frângem oasele căzând din pomi. Eram zoioşi şi cu hainele de joacă sfâşiate şi chiar dacă nu aveam jucării, nu ne plictiseam niciodată. Inventam.
Mi-am amintit toate lucrurile astea în timp ce, în seara asta, tocam de zor diverse pentru două oale cu mâncare. Îmi vine să râd. Mă gândeam că dacă până acum nu „m-a mâncat niciun câine” slabe şanse să se mai întâmple de acum încolo şi asta, doar datorită educaţiei proletare.
De unde vin traumele copiilor de azi? Din lipsa parintilor de acasa care disperati din cauza banilor lucreaza din ce in ce mai mult si isi trimit copii la cresa de la 6 luni.Din lipsa conectarii cu acestia care din ce in ce mai obositi nu mai au timp si chef de copii si isi imagineaza ca daca le cumpara o jucarie de 5 mil au suplinit toata lipsa lor de acasa.
Din proasta informare. Sunt mediatizate fel de fel de figuri de super nany care sustin ca time-out-ul la un copil in plina criza de plans este benefic ca acesta sa se linisteasca.