Îmi spunea într-o zi un vechi prieten că în fiecare dimineaţă când se trezeste, primul lucru pe care îl face este să dea drumul foarte tare la muzică şi să danseze de bucurie că s-a mai trezit încă o data. Sinceră să fiu, atunci l-am crezut un pic ţicnit. Deşi mi se întâmplaseră atâtea şi aş fi putut înţelege ceva mai mult, am zâmbit; omul mi s-a părut un pic nebun. De atunci până acum am început să înţeleg din ce în ce mai bine.
Fiecare zi, aşa cum vine ea, cu plictiseală, banală, anostă, fără nimic deosebit, care poate nu îţi aduce nimic altfel, în care poate nu ai făcut nimic altfel, fiecare zi care îţi aduce o nouă dimineaţă ar trebui preţuită până ce storci din ea fiecare eon de bucurie.
Suntem atât de idioţi încât facem să fie adevărate toate clişeele si imbecilităţile spuse de câte un neica nimeni de-a lungul timpului. Toţi anoştii au dreptate: nu preţuim decât când pierdem, nu înţelegem decât când ne aruncă alţii cu prostia în faţă, nu mai putem decât atunci când suntem morţi. Abia atunci.
Pâna atunci, putem absolut tot ce vrem. Nu este decât alegere. Nu te priveşte decât pe tine şi nimeni, indiferent cât de mult te iubeşte nu are dreptul să îţi spună altceva. Cu atât mai puţin, indiferent cât de mult te urăşte.
Este dreptul tău să crăpi bocind, până simţi tu că este gata, până simţi tu că te-ai curăţat, indiferent că îţi spun alţii ca nu are sens, că trebuie să treci peste, că te consumi dintr-un rahat, că viaţa e mai mult de atât, sau că oamenii dintr-o mică ţară africană mor de foame.
Este dreptul tău să te bucuri dintr-un rahat dacă pentru tine contează, să faci din nimicul ăla o enormitate, nu contează că lumea celorlalţi oameni este compusă din alte elemente, ai voie să râzi prosteşte până faci febră musculară, pentru că aşa ai tu chef, chiar dacă ceilalţi se uită la tine ca Rihanna la Dacie.
Toata lumea judecă la fundul tau orice, stau pe poziţie de prindere şi toacă tot: plângi prea mult, râzi prea mult, te enervezi prea repede, te consumi prea puţin, eşti prea superficial, te-ai dus prea repede la el, tragi prea mult de timp. Toată lumea te învaţă să ai răbdare, să fumezi mai puţin, să nu te mai enervezi, să simţi mai mult, să dansezi mai mult, să faci orice mai bine, mai mult, să simţi mâine, să faci mâine, dar nimeni nu ştie să îţi spună ce e de făcut dacă mâine nu mai vine, dacă mâine vine la pachet cu o tragedie. Nimeni nu ştie să îti spună cum e să trăiască o secundă în locul tău.
Exista un loc al bucuriilor care ar fi trebuit să fie astăzi, al zâmbetelor pe care le-am băgat în buzunar, există un loc al măngâierilor după care tânjim, al săruturilor care s-au dus pe apa sâmbetei, numai pentru că mâine ar fi fost mai bun? Există măcar un singur deştept care să mă ducă acolo? De ce toată lumea ştie că numai că nu e bine aşa, dar atât de puţini ştiu să îti spună cum era mai bine?
Cum nu mai înveţi un cal bătrân să meargă în buiestru, nici eu nu pot fi învăţată să mă împac cu oamenii care se iau prea în serios, cu oamenii care scuipă unde au lins, sau ling unde au scuipat, cu oamenii care deşi nu înţeleg nimic sunt maeştri în toate.
Majoritatea ne-am plictisit să ne tot spună alţii cum ar fi varianta noastră îmbunătăţită. Prietene, ia-ţi maşina şi du-o la tunning, dacă vrei să schimbi ceva. Ăştia-s banii, ăsta-i omu’. Dacă nu îti place, pleacă în drumul tău, nu mă supăr, numai te rog, nu îmi mai spune la fiecare pas că trebuia să calc mai la stânga, ca trebuie să fac mai bine orice. Mă simt precum copilul ăla dintr-a doua care niciodată, indiferent ce-ar face nu poate să-l depăşească pe colegul de bancă. Nu mă motivezi şi sincer îţi spun: dacă nu îţi place nimic din ceea ce am eu de dat, vezi-ti de drum. Ştiu sigur că nu se naşte nimeni degeaba. Io zic să nu ţii locul ocupat, poate altcineva ar vrea să se cuibărească aici.
