Târâş, grăpiş, povestea trebuie să meargă mai departe. Nu are de ales.
Nu prea cred eu în trăitul ăla fericit până la adânci bătrâneţe, cred doar în poveştile care merg mai departe, orice ar fi.
Clocoteşte fiecare zi de mărunţişuri, de fapte care plutesc în jurul meu ca praful. Le aştept cuminte să se aşeze, să se decanteze în penumbra zilei, ca să pot scrie despre toate. Nu acum, nu când încă plutesc, dansează cu neastâmpăr în jurul meu.
Povestea merge mai departe de trei ani, ani care nu mai ştiu cum au început, nu mă mai ştiu parcă nici pe mine. Au trecut trei ani de neastâmpăr, ani în care atunci când nu am mai putut (mi se sfărâma sufletul de groază), v-am/mi-am spus poveşti, când s-a făcut zid în jurul meu, zid de poveşti şi prieteni.
M-am bucurat de fiecare dată când v-au plăcut poveştile mele, când mi-aţi spus, când m-aţi întrebat ce s-a întamplat în zilele când nu am scris, când atunci, în zilele cele mai înspăimântătoare şi mai grele am ştiut ca sunteţi în povestea mea.
S-au întâmplat multe de când am început să ne întâlnim aici. Pe unele le ştiţi, pe altele le ştiu prea puţini, pe multe nu le bănuie nimeni sub straturile de măşti.
Unele lucruri nu se vor schimba niciodată, orice va fi, aşa că:
Va salut, la fel ca în prima zi, CEA-MAI-FRUMOASĂ-FATĂ-CU-UN-OCHI-PE JUMĂTATE-ÎNCHIS.
Cu drag,
BU, BAM, IANCU, BUBU, BUBULICĂ, ŢUCHINA, IAGO, ANDRIUŞA, FALCONETE, BEMULICA, BOMBIŢA, ANDREEA, IANCUŞORU’, IANCUŢA, pentru fiecare cum mă vreţi, în cea mai bună variantă disponibilă.
Si Ianconeeeee! :))
Mie imi convine, IAGO 🙂