Category: scovergi

șoferul aproape nu vrea să mă lase să urc în autobuz. nu mă cunoaște și crede că sunt bezmetică și mă sui aiurea
în autobuz nu se vorbește decât romanes; mă simt ca într-o excursie în India.
miroase greu. irespirabil.
o țigancă pletoasă, cum le zicem noi, bătrână, cu cozi lungi, împletite și fuste colorate țipător mă privește intens. blând. știrb.
poate mă deoache baba. aiurea! s-a uitat prea frumos la mine.
la stația următoare se suie un grup de tineri gălăgioși și cam colorați. șoferul urlă la ei să oprească manelele.
o bătrână abia urcată se oprește în dreptul meu: “tu ești a lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? semeni cu mă-ta”.
nu știu cine era. nu am apucat să întreb.
a început să plouă.
ajung.
mama descuie portița hâită de vreme, se suie pe treapta de sus ca să mă poată îmbrățișa, mă mângâie pe ciuful scurt de la ceafă. plânge.
la bunica miroase a ploaie și au înflorit toți pomii. câinii mă latră; nu mă mai cunosc nici ei.
dau să intru la bunica și mă lovesc cu creștetul de pragul scund al ușii din hol și înjur printre dinți: ” ușă de casa de hobiți, mama mă-sii”.
bunica mă ceartă:” ai venit la noi în zi de post, cum se duce țiganu’ la stână, miercurea. ce-ți dăm să mănânci?”
 nu știam vorba asta. am început să râd “lasă bre, i-am zis lu’ mama să-mi facă ciorbă de spanac și scovergi”.
ies afară din casă cu sete, cu foame și dor. trasez cu tenesul în praf fostele ziduri ale saivanului pentru oi. acum în curte nu mai sunt decât niște găini. pfff, cum era odată…nu puteai să calci în bătătură de orătănii. acum e pustiu.
motanul uriaș, pe care îl știu de când era pui și-a făcut curaj să se apropie de mine. m-am aplecat spre el și mi-a sărit în brate; și-a lipit botul rece de tâmpla mea stângă și a început să toarcă. am stat minute bune cu ochii închiși, cu motanul torcându-mi în tâmplă.
zgomotele s-au estompat în jur; nu eram decât noi și un cocoș care-mi ciugulea fără convingere șireturile.
am auzit-o pe mama: “Andrei! Hai la masă, Andrei!”
da’ ce-ți veni să-mi zici așa?
“ păi dacă te-ai tuns ca un băiat…”
bine, mamă. cum zici tu
ne-am oprit să culegem leuștean proaspăt; mama umpluse borș acum câteva zile și mirosea de-ți venea să ronțăi și oala.
“ și…ia zi…îți era dor de Dobrogea noastră?”
mi s-a oprit dumicatul în gât
m-am uitat la ea și încercam să înțeleg. nu o mai auzisem niciodată spunând așa.
da, bunică…mi-a fost.
și acum îmi mai e dor de Dobrogea noastră bunică…
de Dobrogea noastră