șoferul aproape nu vrea să mă lase să urc în autobuz. nu mă cunoaște și crede că sunt bezmetică și mă sui aiurea
în autobuz nu se vorbește decât romanes; mă simt ca într-o excursie în India.
miroase greu. irespirabil.
o țigancă pletoasă, cum le zicem noi, bătrână, cu cozi lungi, împletite și fuste colorate țipător mă privește intens. blând. știrb.
poate mă deoache baba. aiurea! s-a uitat prea frumos la mine.
la stația următoare se suie un grup de tineri gălăgioși și cam colorați. șoferul urlă la ei să oprească manelele.
o bătrână abia urcată se oprește în dreptul meu: “tu ești a lu’ Ionica a lu’ Gheorghiță a lu’ Stan Vătafu, așa-i? semeni cu mă-ta”.
nu știu cine era. nu am apucat să întreb.
a început să plouă.
ajung.
mama descuie portița hâită de vreme, se suie pe treapta de sus ca să mă poată îmbrățișa, mă mângâie pe ciuful scurt de la ceafă. plânge.
la bunica miroase a ploaie și au înflorit toți pomii. câinii mă latră; nu mă mai cunosc nici ei.
dau să intru la bunica și mă lovesc cu creștetul de pragul scund al ușii din hol și înjur printre dinți: ” ușă de casa de hobiți, mama mă-sii”.
bunica mă ceartă:” ai venit la noi în zi de post, cum se duce țiganu’ la stână, miercurea. ce-ți dăm să mănânci?”
nu știam vorba asta. am început să râd “lasă bre, i-am zis lu’ mama să-mi facă ciorbă de spanac și scovergi”.
ies afară din casă cu sete, cu foame și dor. trasez cu tenesul în praf fostele ziduri ale saivanului pentru oi. acum în curte nu mai sunt decât niște găini. pfff, cum era odată…nu puteai să calci în bătătură de orătănii. acum e pustiu.
motanul uriaș, pe care îl știu de când era pui și-a făcut curaj să se apropie de mine. m-am aplecat spre el și mi-a sărit în brate; și-a lipit botul rece de tâmpla mea stângă și a început să toarcă. am stat minute bune cu ochii închiși, cu motanul torcându-mi în tâmplă.
zgomotele s-au estompat în jur; nu eram decât noi și un cocoș care-mi ciugulea fără convingere șireturile.
am auzit-o pe mama: “Andrei! Hai la masă, Andrei!”
da’ ce-ți veni să-mi zici așa?
“ păi dacă te-ai tuns ca un băiat…”
bine, mamă. cum zici tu
ne-am oprit să culegem leuștean proaspăt; mama umpluse borș acum câteva zile și mirosea de-ți venea să ronțăi și oala.
“ și…ia zi…îți era dor de Dobrogea noastră?”
mi s-a oprit dumicatul în gât
m-am uitat la ea și încercam să înțeleg. nu o mai auzisem niciodată spunând așa.
da, bunică…mi-a fost.
și acum îmi mai e dor de Dobrogea noastră bunică…
de Dobrogea noastră
Category: spanac
FIE CA LERUL…
Fie ca Lerul…
Sper din toată inima să vă găsesc bine sănătoşi, cu minţile întregi după perioada asta îmbibată în fel şi fel de sentimente şi urări, care mai de care mai înălţătoare.
Mi-am luat două săptămâni Sabatice, astfel încât să nu cad pradă tentaţiei de a scrie vreun articol usturător la adresa acestei perioade, ca acele articole care anii trecuţi mi-au adus atât de multe critici.
Poate că nu mai înţeleg eu nimic aşa cum au spus unii, poate sunt cinică, superficială şi nefirească, poate şi eu, ca şi vulpea aia din povestea cu strugurii, spun că sunt prea acre sărbătorile; scuzaţi-mă, eu spun că-s prea greţoase.
Nu mă interesează foarte tare răspunsurile. În momentul ăsta, motorul principal pentru mine îl constituie întrebările.
Nu mai întreb „de ce”, pentru că am ajuns la concluzia că mă întreb a pagubă. Nu am făcut pace cu mine şi cu Universul, din păcate, doar am reformulat întrebările. „De ce” nu mai are loc, pentru că răspunsul cel mai aproape a fost de fiecare dată „uite d-aia”, aşa că m-am cam plictisit.
Mi-am petrecut Crăciunul singură (cu excepţia câtorva ore) şi înainte să sară cineva cu vreo jelanie, vă spun că a fost cel puţin sclipitor şi înălţător. Am savurat fiecare clipă de linişte de care am avut parte, m-am bucurat de fiecare rând din gândurile cărora, în sfârşit, am reuşit să le dau o ordine şi o formă.
Credeţi-mă pe cuvânt că nu s-a declanşat nicio depresie, nicio tristeţe în absenţa platourilor unsuroase sau a vreunui musafir râgâitor, ghiftuit şi ameţit. Am mâncat salată de spanac. Singură cuc în casă. A fost perfect.
Nu am avut brad. În casă există nişte plante mari decorative, cărora le place să le vorbeşti urât, pe genul „talk dirty to me”, aşa că Pizdele, că aşa le cheamă, au avut la mişto vreo două funde roşii cu sclipici. Atât.
De Revelion, de fapt după, am încercat un exerciţiu uşor păgân, de epurare. Mi se pare amuzant cum sună, dar da, a fost un fel de epurare. Dacă nu ştiaţi, anul ăsta a fost 1 ianuarie în acelaşi timp cu luna nouă. Cică e „superjmekeră” faza.
Fără legătură cu asta, eram toată gaşca pe malul lacului, faţă în faţă cu Ceahlăul, stăteam la un supermegauriaş foc de tabără. În jur beznă. Linişte.
La un moment dat am luat o lanternă, m-am scuzat şi am zis că mă duc mai încolo să urlu. Asta am făcut. La propriu. Am mers până când focul rămăsese mic de tot, undeva în spate, până am dat cu bocancii de apa întunecată a lacului.
Câteva minute, numai asta am făcut: am urlat din toţi rărunchii, în beznă. Jur că este o senzaţie incredibilă. Când într-un final am decis să mă întorc, mă simţeam mai uşoară cu câteva kilograme. Am urlat până m-au durut pieptul, plămânii şi gâtul, până mi-au dat lacrimile şi mi-am pierdut suflarea. Poate că a fost forţa locului, misticul Ceahlău, lumea de întuneric apă şi foc, energiile prietenilor mei, nu ştiu, dar a fost minunat. Nu mai contează ce a fost, dar este uluitor cum toate frustrările şi furiile mele de un an întreg, s-au dus dracu’ spulberate de urlete. Nici nu ştiam că pot scoate sunetele alea.
Ca de fiecare dată, am făcut şi acum un wish-list pentru anul nou. Am fost uimită să constat că este incredibil de scurt spre deosebire de anii trecuţi. Am dorinţe simple, ca şi cuvintele, de bun simţ aş zice, aşa că mă aştept ca forţele Universului să aprecieze treaba asta şi să facă ceva. Acum fac, cum s-ar zice, paradă de modestie.
Pentru anul ăsta, îmi doresc să mi se întâmple mai puţine şi să fac eu mai multe, să trag mai multe sfori pentru a îmi aduce aproape lucrurile de pe wish-list. Acelaşi lucru vi-l urez şi vouă.
Fie ca…
Fie ca…