Oamenii, locurile, şi lucrurile din jurul tău sunt exact cum le faci tu să fie, sunt proiecţia exactă, sau cum am spune noi acum modern, feed-back-ul tău. Gândurile, energiile şi acţiunile tale se oglindesc fără distorsiuni în ceea ce găseşti în preajmă.
Am un prieten, care spunea vis-a-vis de bucătăreală: „pui bun, iese bun”. Păstrând proporţiile, cam aşa se întâmplă şi cu tot ceea ce găseşti în jur.
Mereu văd oameni care se întreabă de ce X sau Y s-au schimbat, iau în calcul numai factori externi, gen bani, carieră, anturaj etc, fără să stea măcar o clipă să se întrebe ce fac ei diferit faţă de oamenii respectivi. Poate nici tu nu mai eşti cel care erai acum 3-5-10 ani, poate şi tu te-ai transformat în altcineva, poate şi ceea ce transmiţi tu este diferit.
Este extrem de adevărat când spunem că niciodată nu este numai unul singur de vină. Oamenii au talentul de a se târâ unul pe celălalt într-o spirală descendentă şi niciunul dintre ei nu ştie când să se oprească.
Dacă cineva ar avea inteligenţa să spună stop joc, fără a simţi nevoia de a fi mai abitir decât celălalt, fără a mai dori să joace renghiuri, fără a da o palmă mai usturătoare, dacă am şti să spunem „vorbim mâine”, dacă mâine chiar am vorbi, dacă ne-am asculta măcar unii pe ceilalţi. Mereu simţim nevoia să vorbim mai tare, mai mult şi mai repede decât cel de lângă noi, şi nu pentru că ne-am uita ideile dacă am lua o pauză, ci pentru că celălalt trebuie „strivit”, ca să ne înţeleagă adevărata forţă.
Ne-ar plăcea să avem vieţi plate, să nu se întâmple nimic care să ne schimbe, sau ne-ar plăcea ca ele să fie exclusiv ascendente. Din păcate, asta nu se poate, şi cu riscul de a rosti a mia oară o platitudine, fără umbrele astea nu am şti niciodată cine sunt cu adevărat oamenii lângă care păşim în lumină.
Mereu am avut ocazia să constat că marile prietenii, iubiri sau familii au fost cele care au ştiut să tacă la timp, să meargă lângă celălalt în linişte şi să întindă mâna atunci când a fost nevoie. Nu trebuie să demonstrezi, în general nimic. Cine are înţelepciunea să înţeleagă în tăcere şi din tăcere bine, cine nu, înseamnă că trebuie să-şi găsească rostul în altă parte.
Toţi avem etape. Pot ţine o lună, sau ani în şir. Etapa mea proastă ţine de câţiva ani. Nu mi-am pierdut încrederea că într-o zi se va termina, că e furtuna de înaintea liniştii.
Ca orice furtună, a spălat ţărmul, a lăsat în urma ei doar stâncile solide, a spălat multe mizerii, dar a adus şi multe lucruri noi.
Între timp, am îmbătrânit. Eu nu cred asta. Cred doar că sunt mai apăsată, mai tristă, mai închisă, că nu mai sunt aşa „de gaşcă”, că sunt mai fricoasă, dar refuz cu încăpăţânare să cred că asta se cheamă că am îmbătrânit. Am câştigat, în schimb alte lucruri.
Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul timpului reprezintă doar etape, doar segmente în vieţile noastre. Şi noi şi ei, ar trebui să ştim să ne depărtăm civilizat, fără resentimente, fără otravă; se întâmplă uneori să crezi (tu, celălalt poate are altă părere), că rolul tău nu s-a terminat, că mai ai ceva de spus, ceva de simţit sau de învăţat lângă celălalt. Cum faci să transmiţi asta? E o întrebare la care eu nu am găsit niciodată răspunsul bun, mereu m-au trădat contradicţiile dintre vorbe şi fapte, mereu au fost pe dos. Când am avut curaj să vorbesc, nu am avut curaj să mă şi comport în consecinţă, aşa că nu puţini au fost cei care nu au mai înţeles nimic. Poate din cauza asta nici nu au ştiut că atunci ar fi trebuit să mă încurajeze. Mai era atât de puţin, dar ştiu că toţi avem limite.
O să învăţ într-o bună zi cum să fac şi asta, dar din păcate, atunci va fi prea târziu pentru o mulţime de lucruri care se vor fi sfârşit deja. Cred că cine va mai fi atunci lângă mine va şti să se bucure de tot.
Până atunci poate voi învăţa să transmit în jur şi energiile corecte, cele care să îi facă pe oameni să înţeleagă, că firea mea sucită cuantifică unele lucruri altfel decât ei.
Poate, cine ştie…
