te-am vrut cu carnea lipită de a mea, cu respirația întretăiată, cu gândul la marginea durerii. e ceva sfânt în felul în care trupurile se recunosc înainte să apuce să se mintă, nu?
m-ai privit prima oară de parcă mă cunoșteai de mult și, pentru o clipă, am crezut și eu că ne știm din altă viață, dintr-un alt trup. am încercat să râd, dar râsul mi s-a blocat undeva între gât și gând. era un râs care mușca din aer, care voia să uite ceva și n-a reușit. era ceva prea viu, prea real, o coliziune. îmi amintesc și acum mirosul: piele, vin, fum, și un strop de teamă. îmi amintesc cum mi-ai prins ceafa, cum mi s-a frânt gândul în două, cum am învățat să te gust pe întuneric.
pielea ta avea gust de început și de sfârșit. când mi-ai atins gâtul, lumea s-a strâns în jurul acelui gest, ca un nod strâns în carne.
ai coborât prin mine ca o febră veche, un animal care știe exact unde să muște și m-am lăsat, fără rușine, fără apărare, cu gura întredeschisă, cu inima pulsând în carne vie. nu era iubire. era foame. dar, uneori, foamea doare mai frumos decât dragostea. ne-am consumat în tăcere, cu trupurile pline de intenții, fără explicații, fără rușine. mi-ai prins ceafa, am închis ochii, iar universul s-a concentrat pe câțiva centimetri de piele: acolo unde atingi tu, totul devine simplu. e o sinceritate în plăcere pe care nici iubirea n-o are.
te-am simțit cum tremurai și, pentru o clipă, am crezut că o să ardem acolo, amestecați, doi oameni care nu mai știu unde se termină unul și începe celălalt.
după, am fumat cu mâinile tremurânde, n-am spus nimic. liniștea era densă, aproape lichidă și mi-am dat seama că trupul tău nu mă fascinase prin dorință, ci prin absență. golul din tine era cel pe care voiam să-l ating.
am zâmbit puțin, ironic când am simțit cum în vene mi se aprinde o sete murdară, reală, crudă, de viață. a fost frumos, carnal. a fost tot ce nu se poate repeta.
toată poezia lumii e nimic pe lângă o respirație întretăiată în întuneric. un gol care miroase a piele și păcat. unele lucruri nu trebuie înțelese. doar trăite, mistuite și lăsate să moară în liniște, așa cum unele atingeri nu se vindecă. se poartă în sânge.
