Month: September 2025

Nu cred că ne pierdem pentru că nu știm să iubim. Ne pierdem pentru că nu știm să ascultăm.
Fiecare inimă are alt alfabet, iar dacă nu ai răbdarea să-l înveți, cuvintele se transformă în tăceri care apasă mai greu decât urletele. Am întâlnit oameni care confundau tandrețea cu datoria, care rămâneau lângă cineva nu pentru că mai exista viață acolo, ci pentru că nu știau cum să plece, și așa, dragostea lor devenea o cruce pe care o purtau zilnic, fără să creadă în ea.
Dar iubirea e libertate. Dacă nu respiri lângă celălalt, nu e iubire, e doar o altă formă de captivitate.
Tandrețea adevărată nu e teatrală și, mai ales, nu face șou. E în lucruri mărunte, ridicol de mici, și în lipsa acestor gesturi, oricât de mari ar fi cuvintele, totul se goleşte.
Am învățat greu că uneori iubirea nu se salvează, oricât de mult te-ai frânge pentru ea, că nu eşti vinovat dacă pleci, că nu eşti slab dacă spui „nu mai pot”. Am învățat că a rămâne lângă tine însuți e cel mai greu și cel mai important exercițiu, că, dacă nu te ții tu de mână, nici altcineva n-o să știe cum.
Dragostea mea nu vrea să fie scenă, nu vrea focuri de artificii care ard repede și lasă doar fum, dragostea mea vrea să fie o lampă aprinsă în mijlocul unei camere, simplă, constantă, fără zgomot.
Și poate nu pare spectaculos, dar e adevăr, și adevărul e singurul loc în care vreau să rămân.
Îți dai sufletul în fiecare zi și la final constați că celălalt nici măcar nu a gustat din tine. Te-a împins într-o margine, ca pe o garnitură la felul principal pe care nici măcar nu o comandase.
Toată lumea visează la „iubiri mari”. Știi ce sunt, de fapt? Piese de teatru prost regizate, unde amândoi așteaptă aplauze, dar niciunul nu mai joacă, spectatorii pleacă, rămâi doar tu, singur, cu machiajul întins și replicile repetate pe de rost.
Penibil.
Tandrețea? Nu am răbdare s-o îmbrac în metafore, nu e poezie, nu e „te iubesc” urlat din balcon. E cineva care știe că îți place să faci duș cu apă rece și nu caldă, e cineva care nu-ți cere explicații pentru fiecare tăcere. Doar că nimeni nu vrea asta pentru că nu e instagramabil și nu adună like-uri. Așa că oamenii caută „fluturi în stomac”, dar se trezesc cu ulcer.
Am iubit și eu (ca proasta, nimic de zis), cu tot ce am avut. Am rămas când trebuia să plec, am tăcut când trebuia să urlu, am înghițit noduri ca pe medicamente fără apă și m-am întrebat de ce nu mă vindec. Doar că vezi tu, nu eram bolnavă. Eram doar prea vie pentru cineva care voia lângă el doar un cadavru docil.
Eu nu sunt femeie-majoretă să-ți flutur pompoane la fiecare pas, să-ți bat din palme de pe margine și să îmi învârt universul în jurul tău. Dacă asta îți dorești, du-te și caută în altă parte. Eu fac galerie doar în peluză la Dinamo. Dacă nu suporți asta, e problema ta, nu a mea.
Iubirea mea e altfel, mai cinică, mai selectivă.
Și da, poate sună rece, dar decât să mă ard întreagă pentru cineva care se încălzește la lumina altora, mai bine îmi păstrez flacăra pentru mine.
Iubirea nu e spectacol.
Nu știu ce e mai penibil: oamenii care își pun filtre nenaturale peste poze sau oamenii care își pun filtre peste relații. Dulcegăriile servite online: inimioare, declarații cu copy-paste și poze cu haștag #dragosteaviețiimele #relationshipgoals #universulmeu, nu sunt dovadă de iubire, ci afișe cu luminițe care maschează pereți crăpați. Dacă e nevoie să convingi lumea că ești fericit, cel mai probabil, nu ești. Când ești ocupat să-ți hrănești relația cu like-uri și zece comentarii de “Mvaaai, ce cuplu drăguț!”, „Ce bine vă stă împreună!”e clar că în offline lipsește hrana reală.
E amuzant să vezi cum doi oameni se pupă demonstrativ în story-uri și cum își scriu texte (fără diacritice, desigur, pentru că limba română, și IQ-ul, dispar atunci când dragostea apare). Și totul devine un show cu scenariu prost: cadouri ostentative postate cu #blessed, cine romantice cu țâșpe poze la fiecare fel de mâncare, mâini împreunate lângă pahare de prosecco. Realitatea? O minciună rece între două persoane care se înșală cu vorba, cu fapta și cu gândul, dar știu să pună filtre calde peste o poză.
Cele mai stridente „iubiri” de pe Instagram sunt, de fapt, contracte de fațadă: două nesiguranțe care își dau tag una alteia și așteaptă like-uri ca să nu se prăbușească. Nu e dragoste, e marketing. Nu e tandrețe, e branding. Și, cel mai ironic, cu cât e mai siropoasă postarea, cu atât mai acră e povestea din spatele ecranului.
Iubirea nu e spectacol, nici tribună. Eu nu sunt majoretă și nici publicul tău. Nu ridic pancarte, ridic ziduri când minți. Și dacă nu poți iubi fără spectatori, să știi că eu n-o să fiu niciodată în mulțime. Ori vii lângă mine, viu, ori rămâi în culise cu măștile tale. Nu trăiesc să aplaud, vreau sânge și carne, nu confetti, nu pierd nopți aplaudând oameni care joacă roluri în care nici ei nu cred. Dacă tot ce cauți e spectacolul, atunci du-te la majoretele tale. Scena asta s-a închis pentru tine.

ai intrat în mine ca un întuneric cu marginile ude & pielea ta mirosea a noapte abia desfăcută din pieptul unei păsări moarte, a promisiuni, a chianti & fum de țigară, a piele arsă, iar degetele îți tremurau. nu de frică, ci de prea mult adevăr zgâriat cu unghiile.

nu m-ai sărutat. mi-ai spart buzele, ca un pahar lăsat să cadă intenționat pe gresia rece & ai scris cu dinții pe pielea mea tot ce nu am avut curaj să rostesc.
m-ai făcut să cred că trupul nu e decât un manuscris caligrafiat cu sânge diluat în salivă & fiecare gest de-ale tale era o propoziție scurtă, fără verb, fără alinare. doar carne & patima din ochii tăi.

când m-ai împins pe podea, lumina a tresărit ca un animal prins în capcană, iar eu m-am lăsat prins de tine așa cum te lași prins de febră: fără să știi dacă o să scapi viu sau doar golit. camera mirosea a păcat și tămâie, a alcool varsat între coapse, a tăcere care arde, iar între noi s-a construit o catedrală de carne și gemete, pereții curgeau ca o apă neagră în care singura plutire posibilă era legătura dintre coapsele tale și gura mea. cuvintele mi s-au transformat în sunete fără sens, iar moartea a venit să ne privească, dar era caldă, ca pielea ta, așa că n-am alungat-o.

mi-ai șoptit ceva & n-am înțeles dacă era un cuvânt sau doar foșnetul pielii tale pe a mea. am rămas cu gura deschisă. animal înjunghiat care încă mai vrea să respire.

te-ai lăsat peste mine ca o eclipsă, întuneric cu sânge cald, mi-ai gustat frica & ai transformat-o în dorință. ți-ai sprijinit palmele de pieptul meu și acolo, sub presiunea aia, am auzit cum mi se crapă inima ca o oglindă spartă. mi-ai rupt respirația în bucăți și ai făcut din ea ritm, iar când am intrat în tine nu a fost doar carne, a fost un altar scăldat în febră, sudoare și salivă.

am simțit cum universul se strânge, cum atomii se izbesc unii de alții în jurul nostru și tot ce rămâne e explozia din pântecul tău, ecoul gemetelor care nu mai știau cui aparțin & nu mai conta decât văpaia.
ai mușcat acolo unde se adună memoria, între coaste și teamă, ai scris cu dinții pe mine tot ce eu nu am avut curajul să spun niciodată, mi-ai lăsat semne care nu erau cicatrici, ci începuturi & mi-ai spus fără cuvinte că dragostea nu e niciodată blândă, că se învață ca o crimă: în întuneric, pe furiș, cu trupul complice și sufletul în lanțuri.

m-ai iubit ca un hoț care fură tot, chiar și aerul din plămâni, chiar și liniștea dintre pleoape & în timp ce mă rupeai de mine, am înțeles că nu mă vreau întreg, ci spart în bucăți, doar ca să mă poți lipi la loc.

mi-ai mușcat buzele până ce nu mai știam dacă țip de plăcere sau de durere, dar știu că am vrut să rămân acolo, lipit de gura ta, ca un strigăt înghițit pentru totdeauna.

da fapt, nu m-ai iubit. m-ai rescris. am văzut în ochii tăi că nu faci dragoste cu mine, mă exorcizezi. ai ars în mine cu febra unui poem, iar eu te primesc, te primesc cu fiecare fibră, cu fiecare rană, cu fiecare dorință care nu și-a găsit vreodată cuvintele.

când s-a terminat, nu era liniște. era un alt fel de început. eram lipiți, umezi și goi, iar între noi încă pulsa o febră care nu voia să moară. atunci am înțeles că nu te vreau pentru ce îmi dai. te vreau pentru ce îmi smulgi. pentru liniștea pe care o transformi în sunet. pentru cum mă goleşti până la os și apoi mă umpli cu umbra ta.

noi suntem mai mult decât dorință. suntem o liturghie. sfinții sunt răstigniți de multă vreme, iar singurul altar e febra trupurilor noastre, vinul vărsat pe podea, fumul gros, păcatul și sexul, iar singura mântuire posibilă e doar în tine.