Bună! Eu sunt Iancu. Andreea Iancu. Tipa aia căreia, printre altele, îi este frică de apă și nu știe să înoate. Cu toate astea, de câțiva ani mă întorc, aproape inexplicabil, pe o barcă cu pânze.
Nu știu când am ajuns să îmi fie teamă de apă. Țin minte că în copilărie mă bălăceam destul de fericită ore în șir în apa mării, apoi relația mea cu marea s-a schimbat. A început să nu îmi mai placă nimic: soarele arzător, senzația de loțiune de plajă pe piele, nisipul de sub tălpi, căldura, transpirația, aerul sărat, apa.
Probabil că lucrurile s-au accentuat în timp și din pricina faptului că m-am îmbolnăvit, apoi am văzut din ce în ce mai prost. În apă nu pot intra cu ochelari pentru că mă tem că îi pierd, dacă intru fără ei sunt vai de capu’ meu, fără echilibru, dezorientată și semi oarbă. Plus, mai este lipsa de control. Mă sperie imensitatea mării, faptul că nu știu să înot nu a ajutat deloc și uite așa, am ajuns ca în momentul în care îmi trecea apa de glezne să mă sufoc și să intru în panică. Poate că problema nu a fost, totuși, apa în sine, ci faptul că eu nu pot face absolut nimic în fața ei. Ferească sfântu’ să mai fie și vreun val în peisaj.
Controlul. Aici vine o altă poveste de love & hate din viața mea.
Bună! Eu sunt Iancu. Andreea Iancu. Știți voi, tipa aia cu un dosar medical cât Enciclopedia Britannica. Ai zice că după toate câte au fost, voi fi învățat deja, în cel mai concret mod posibil, că viața nu vine cu vreo garanție sau cu certitudinea că vei putea controla vreodată ceva. Hmmm… debatable. Uneori, îmi place să am măcar senzația că pot fi stăpână pe ceva, chiar dacă e doar o iluzie.
Am avut întâlniri foarte serioase și profunde cu fragilitatea mea și a propriului corp și pot spune acum, după niște ani, că sunt destul de funcțională, întreagă și, probabil, cu o relație destul de schimbată cu ideea de frică. Încă mă mai tem de foarte multe lucruri, desigur, dar felul în care mă raportez la fricile astea e diferit. Când nu vreau să fac ceva, mă folosesc de frică, o iau de mână și o aduc în față. Dar, dacă mă calcă ceva rău pe coadă, în capul meu nu e decât Iancu! Ai fost dincolo și ai dat mâna cu Doamna! Serios că te caci pe tine? Nu ai murit atunci, chiar crezi că o să mori din asta? Pun bărbia în piept și intru în toate ca berbecele jandarmilor în ușa greșită: cu forță, simț de răspundere și fără să stau pe gânduri.
Când am fost întrebată prima dată dacă vreau să merg pe barcă, m-am blocat. Io? Ce să fac eu pe o barcă? Îmi amintesc și acum nodul din gât, panica, firele de păr zburlite. Prima mea întrebare a fost Când? Peste 4 zile. În sufletul meu mă rugam să nu mi se aprobe așa din scurt concediul, dar, cumva, simțeam și că aș fi fost dezamăgită tare.
Concediul a fost aprobabt, îmi amintesc ca prin ceață cum am ajuns să îmi iau câteva lucruri de la un magazin de articole sportive, că nu aveam de niciunele, apoi într-o dimineață la ora două eram într-o mașină în drum spre Grecia, spre sailing, spre întâlnirea cu una dintre cele mai mari frici ale mele: apa.
Știu că pe drum a sunat cineva și când a auzit că merg la sailing s-a blocat. După câteva secunde lungi a spus: Termină bă cu miștourile. Cum să meargă Iancu la sailing?
Am o fotografie făcută cândva în primele câteva minute după ce am urcat prima dată pe barcă, înainte să plecăm din port. Am pe față un zâmbet tâmp și absolut strălucitor, cum rareori am avut în viața asta. Entuziasm amestecat cu surprindere, nici mie nu îmi venea să cred ce fac, bucurie și neîncredere în mine, fericită că am ajuns acolo și speriată. Pot fi citite toate astea simultan pe fața unui om? Pot. Am dovada.
Cum a fost prima dată? Aproape că nu mi-am dat vesta de salvare jos, am coborât de pe barcă și am ajuns la țărm de două ori, în condiții absolut speciale de siguranță, cu o armată de oameni pe lângă mine, oameni care juraseră cu viața să mă salveze de la înec dacă mă atinge o picătură de apă.
Mi-a plăcut? Am revenit după aceea de mai multe ori, deci…
Cred că cel mai puternic motor a fost curiozitatea. Voiam să văd cum e. Mai precis, nu voiam să mor fără să văd cum e. Am fost curioasă până la inconștiență, că de curaj nu a fost vorba. Am vrut să văd cum e să trăiești pe o barcă, să mănânci și să dormi acolo, să văd cum e viața în marină, care e senzația când stai noaptea cu un pahar de vin și asculți Led Zeppelin in the middle of fucking nowhere, cum e să întinzi velele și să ajung seara acolo unde te-a dus vântul.
Am fost curioasă să fac manevre pe barcă și am învățat și asta, m-am speriat când s-a înfuriat vântul și s-a înclinat barca, am chiuit, am râs și am mai cerut o dată.
Frică îmi e și acum, dar mă uit cu alți ochi la toate. Am ajuns în punctul în care anul ăsta au țipat la mine de câteva ori cinci oameni să-mi pun vesta că sunt valuri, iar mie mi se părea că e o nimica toată să ajung la țărm călare pe un SUP.
La început am mers în ciuda apei, în dușmănie și la ambiție. Nu ne-am împrietenit, nici pe departe, dar stau serile pe barcă, după ce apune soarele și îmi spun mereu: Să dea naiba dacă nu îmi place! Îmi place rău! Toate senzațiile, unice și irepetabile, toate nuanțele, mirosurile și aromele, toate locurile în care nu ajungi decât de pe mare, toate râsetele și stropii de apă care îmi intră în ochi. Să dea naiba dacă nu îmi place!
Anul ăsta ajunsesem într-un golf ireal de frumos și gândul meu a fost că am murit și am ajuns în rai. Sunt norocoasă că am parte de asta, că mai pot vedea și simți atâtea, că mă mai pot minuna sau rămâne fără cuvinte. Ah și să nu uit de cafeaua de dimineață, cu ziua aia care abia începe să se dezvăluie, cu barca care se leagănă ușor la țărm și prima țigară a zilei… Să dea naiba, am fost dincolo, am dat mâna cu Doamna și uită-te la mine. Lucky bastard!
Nu am învățat să înot. Probabil că asta nu se va întâmpla niciodată, deși mi-ar plăcea, dar am zis să nu-mi forțez norocul în asemenea hal. Nu o să înot în larg niciodată, dar nici nu sufăr din pricina asta. Mă mulțumesc cu “puținul” ăsta, cu faptul că am pășit prima dată pe barca aia deși îmi era frică, că am făcut asta și dățile următoare, continuând să-mi fie frică.
Am depășit limite pe care poate, la un moment dat, nici nu mi-am imaginat că va trebui să le depășesc, dar și mai mândră sunt de limitele pe care am ales să le depășesc.
Corpul. Boala. Recuperarea. Frica. Pierderile. Relațiile. Viața profesională. Moartea. Și, în tot acest timp, am continuat să mă duc către lucruri care mă sperie.
Nu trebuie să ne depășim toate limitele, nu e nevoie să avem curaj orbesc, nu avem nimic de demonstrat nimănui, uneori nici chiar nouă înșine. Doar trebuie să avem grijă cât de strâmte sunt cuștile pe care ni le construim.
Apa încă îmi dă fiori și probabil că nu voi deveni niciodată o femeie care sare fără ezitare în mare. Dar, de câțiva ani, urc pe o barcă, ridic privirea către vele și mă uit cum vântul face ceea ce știe să facă cel mai bine: mă împinge în față.
Nu e tocmai ce mi-aș fi imaginat eu cândva că va arăta curajul. Dar, să dea naiba, îmi place rău. Și, pentru fata care nu știe să înoate, nu e deloc puțin.
Mulțumiri speciale în devenirea mea de matelot de nădejde pentru: Elena, Simo, Bogdan, Dani, Daria, Alex și Canada.
Wonderful! You are the best! ❤️
❤️❤️❤️ Mulțumesc!