Month: August 2025

nu te-ai apropiat de mine ca un om, ci ca un cutremur care încă nu a decis dacă să dărâme totul sau să lase pereții în picioare.

miroseai a promisiuni neduse până la capăt & a răni vechi, ascunse sub piele. m-am lăsat prins, deși știam nu voi mai scăpa niciodată.

m-ai privit cu o intensitate care nu caută răspunsuri, ci doar supunere & nu mi-ai cerut să vin spre tine. m-ai tras cu privirea, cu respirația, cu felul în care tăceai

când m-ai împins pe pat, nu ai vrut să mă iubești. ai vrut să mă rescrii literă cu literă. palmele tale erau cerneală, buzele tale o radieră care tăia propozițiile prea lungi. ai mușcat din mine acolo unde eram fragil și ai lăsat în urmă semne care nu erau dovezi, ci adevăruri.

am simțit cum fiecare gest pe care îl faci rupe straturi din mine: piele, tăcere, frică, amintiri. am rămas doar un corp disponibil, fără trecut, fără viitor.

& tu m-ai locuit ca pe o cameră abandonată, aprinzând lumina în colțurile unde nici eu nu îndrăznisem să fac lumină. nu am mai știut dacă faci dragoste sau mă exorcizezi.

dar în gura ta, în respirația ta, în mișcarea ta lentă și sigură, m-am simțit ars & mântuit în același timp.

era mai mult decât dorință. era o liturghie în care sfinții lipseau și tot ce rămânea era febra trupurilor.

când am rămas nemișcați, lipiți, transpirați, am înțeles că nu te voiam pentru ce îmi dădeai, ci pentru ce îmi luai. pentru liniștea pe care o smulgeai din mine & o transformai în sunet. pentru că doar așa mai știam că trăiesc.

era trecut de miezul nopții când a intrat în cameră cu pas moale, ca și cum călca pe o promisiune încă nerostită. pielea îi mirosea a ceva interzis, a tutun stins cu vin roșu & dorință ținută prea mult între dinții încleștați. nu purta parfum sau poate unul pe care doar carnea putea să-l recunoască.

și-a pus ochelarii pe măsuță și m-a privit așa cum am văzut-o uitându-se la un cuvânt pe care nu e sigură că îl înțelege, dar totuși îl rostește în gând.
și-a scos încet inelele, amintirea dureroasă, de care știam că nu se desparte niciodată. acum voia să uite de toate, cât să-și aducă aminte cine e fără durere.
o cicatrice veche, rămasă după o rană care n-a știut dacă să se vindece sau să se deschidă mai mult. a îngenuncheat lângă mine, de parcă realitatea nu mai avea decât o singură regulă: atingerea. i-am simțit genunchii apăsând în podea, durerea ei infiltrându-se în dușumeaua din camera mea & între noi a crescut o liniște grea, densă, ca într-o cameră în care ți-ai fumat mințile.

m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie întrebată. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit, iar în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână. m-a întrebat dacă știu cum sună o dorință care nu mai vrea să fie întrebată. i-am atins tâmpla, iar sângele îi pulsa ca rima dintr-un poem nerostit. în tăcerea aia a închis ochii, mi-a luat mâna și a așezat-o pe gâtul ei, a apăsat-o pe beregată, parcă încercând să scoată din pielea ei o altă femeie, una care n-avea să plângă dimineața, care știa să rămână.

mi-a spus: nu mă învăța ce să simt și abia atunci am știut că a venit momentul în care eu o să învăț ce înseamnă să nu mai ai cuvinte.

m-a mușcat.
nu de carne, ci de timpul dintre noi. de tăcerea aceea care rămâne după ce trupurile se termină, dar încă nu vine somnul. acolo, în fanta aia de realitate care nu e nici vis, nici amintire, doar un suspin care se rotește între doi oameni care n-au știut niciodată ce caută unul în celălalt.

am știut că dacă o ating din nou o să dispar. nu tragic, ci ca atunci când cineva stinge lumina fără să spună nimic.

nu tot ce atingem trebuie să rămână al nostru, mi-a spus, zâmbind într-un fel care promitea prea mult, dar cerea prea puțin.

între noi mirosea a piele fierbinte și a poezie neterminată. a cafea neagră, a ploaie care nu vine niciodată când trebuie, dar care totuși udă pământul exact unde doare mai tare, a vin roșu sec și cenușă.

“nu toate oglinzile trebuie să ne arate fețele. unele doar ne reflectă dorul.”
mereu mi-a lăsat impresia asta. mereu, când se uita la mine în oglindă, cu ochii împăienjeniți, privirea ștearsă de patimă, am crezut că o să o fac să rămână.

am gustat-o cu toată setea de lume, cu toate rugăciunile nerostite, cu toată poezia care nu se scrie cu stiloul, ci cu salivă & gemete înăbușite în pernă. se încorda sub mine, se frângea & se refăcea la fiecare mișcare.
animal care a înțeles că nu mai are nimic de apărat.

și era frumos. aproape tragic, cât de frumos. pentru că nu cerea nimic. doar primea. cu trupul. cu tăcerea. cu fiecare mușchi care se strângea în jurul meu, ca o frază care nu voia să se termine.

am rămas acolo, lipit de ea, cu obrazul pe abdomenul ei ud, simțind cum mi se lipește sufletul de pielea ei.

e vorba despre sex. despre putere. despre golul ăla dintre alegere și predare, despre clipa în care spui „da” fără să scoți vreun sunet.

rugăciune care nu mai știe ce cere.

știți șmirghelul ăla cu granulație foarte fină, care se foloseşte pentru netezit, pentru dat lustru? la ăla m-am referit când i-am spus că pentru mine are vocea ca șmirghelul. e aspră, dar dă luciu.

nu mi-a răspuns. a zâmbit privind într-o parte spre paharul cu vin, cu ochii mijiți. mi-a atins șoldul, așa, parcă fără intenție, dar apoi a rămas cu degetele acolo, ca o rugăminte mută, o promisiune  & o mărturisire.

am simțit cum mișcă ușor vârfurile degetelor, de parcă ar fi căutat ceva între piele & carne.

deasupra noastră, luna se legăna obraznică, ca un sân alb ieșit dintr-o rochie prea mulată, ca o burtă translucidă de pește eșuat în visul altcuiva. orașul cobora sub noi în spirală, ca o coajă de portocală, apoi se topea sub tălpile noastre care mestecau în noapte pietrișul trotuarelor, iar zgomotul nopții devenise totuna cu bătăile inimii.

citea din Industria liniștirii adulților, iar vocea-i ca șmirghelul freca lumea de mine & mă freca de lume, mă zgâria în miez, cu o voluptate pe care niciun deget n-ar fi știut s-o reproducă. simțeam cum lustruiește în mine ceva fără nume, undeva între stern & dorință, între ce gândesc & zbuciumul dintre coapse.

un sunet abraziv, ușor afumat de la prea multele-i țigări & gânduri fără nume.

într-o mână ținea cartea, în cealaltă o țigară din care fumul curgea liniștit în noapte, ca o promisiune făcută de cineva care nu are de gând să se țină de cuvânt.

să nu crezi că toate liniile din palmă duc undeva, a citit.

am închis ochii & m-a cuprins un val ciudat, o atingere pe care nu știu dacă am visat-o sau chiar a fost.

când i-am deschis din nou, am văzut că și-a dat jos hainele & se mișcă încet prin camera plină de fum, cu spatele drept, ca și cum vocea nu i-ar fi fost purtată de trup, doar de suflet & gând. îi urmăresc vertebrele ca pe niște trepte care duc spre un adevăr pe care nu-l pot rosti.

m-a privit peste umăr, fără să zică nimic & mi s-a părut că privirea ei are miros de smirnă arsă și gust de sare.

tu ai în tine ceva care taie. dar nu doare.

vocea de șmirghel. o simt pe claviculă, pe coaste, între coapse. mă curăță pe mine de mine până ce dispare tot ce nu e al meu, apoi mă mușcă ușor de interiorul coapsei, acolo unde nu ajunge lumina, nici rușinea & rămân cu gura întredeschisă, dar nu de uimire, ci de recunoaștere. îi prind coapsele cu palmele, ca pe niște porți deschise între două lumi & rămân acolo, cu fruntea lipită de pântecul ei, așteptând să fiu iertat de tot ce nu sunt.

de fiecare dată când face dragoste cu mine o face ca și cum și-ar scrie textele. litere lente, uneori greșeli, o ștergere bruscă cu unghia pe pielea spatelui, o pauză de sens între două gemete, o tăcere pusă acolo unde alții ar pune punct, o virgulă pe un sân, un semn al exclamării într-un tras de păr & uneori o paranteză deschisă între genunchii ei, unde mă pierd cu buzele, fără să caut vreun sens, doar gustul.

uneori îmi spune hai să ne pierdem într-un poem cu rima albă. alteori doar respiră lângă mine și mi se pare că-mi intră în piele, ca un parfum vechi care se activează doar în ploaie. uneori își plimbă limba pe pielea mea ca și cum ar citi un text în Braille & mă descifrează literă cu literă, până ce cuvintele rămân fără sens.

atunci nu mai suntem decât sunete & aburi, transpirație caldă, respirații grăbite, două vocale contopindu-se fără reguli gramaticale.

într-o noapte a adormit cu fruntea lipită de pieptul meu & a visat că orașul era plin de oglinzi în care oamenii nu se vedeau. numai noi aveam reflexii. ne căutam fețele prin vitrine sparte, pe ecrane oprite. m-am trezit plângând, dar nu mai știu dacă eu am visat sau ea.

mai tâziu, după ce am terminat sticla de vin mi-a spus:

nu toată lumea știe să simtă cu pielea, dar tu știi. nu o să ți-o zic prea des, că o să ți se suie la cap.

ce e între noi e incomplet, imperfect & inexact. ca o linie subțire de tuș trasă de o mână tremurată. încă n-am ajuns la capătul ei. poate nici nu există un capăt, doar vocea aia ca șmirghelul & sufletul meu care prinde luciu de fiecare dată când mă atinge… apoi se retrage, lăsând în urmă un gol cald, ca locul din pat unde a stat o vreme ceva viu. & știu că o să vreau să revin acolo cu genunchii, cu gura, cu toată ființa.

pentru că acolo e tăcerea care îmi strigă numele, acolo e începutul gesturilor care nu pot fi explicate, doar repetate până ce devin ritual.

& nu mai știu unde începe realul. unde se termină vocea ei. unde începe ea