mi-a rămas imprimată pe palme atingerea degetelor tale, de parcă pielea mea le-a învățat pe de rost geografia și nu mai știe cum să uite. e ridicol, știu, dar încă mai trec cu vârful degetelor peste marginea mesei, așa cum îmi atingeai tu clavicula, și de fiecare dată simt cum mi se strânge stomacul, de parcă te-aș mai putea prinde încă o dată de încheietură și să te trag înapoi.
nu știu când s-a terminat. nu a fost o ruptură, nu a fost un țipăt, a fost mai degrabă un fel de evaporare. ai dispărut fără cuvinte, ca o umbră care dispare dintr-o cameră înainte să se aprindă lumina. diminețile în care nu mai aveam cui să scriu, în care mirosul tău începea să mi se estompeze în minte, serile în care luam telefonul în mână, dar gestul mi se oprea la jumătate, semnele pe care nu le văzusem, pauzele din ce în ce mai lungi dintre mesajele tale; și eu… copilul cu cutia de bomboane care știe că n-are voie să le mănânce pe toate.
ai lăsat în mine lucruri mici, lucruri care nu-ți aparțineau doar ție și care acum ard în colțuri de memorie: mirosul amar de vin băut prea târziu în noapte, ciocolata pe care o devoram amândoi râzând în hohote, sunetul frunzelor purtate de vânt pe trotuare, fotografia aia cu noi doi, pe care nu am mai făcut-o niciodată. în locul tău a rămas doar aerul răvășit al unei camere goale, cearșafuri frământate de trupuri, o respirație întreruptă la jumătate, intensitatea unei priviri.
uneori mă gândesc că poate mi te-am invent, că ai fost doar un fel de personaj pe care l-am scris prea convingător și am început să-l cred real. ți-am spus și atunci, îți aduci aminte?, că asta e boala scriitorilor, să creadă în personajele lor mai mult decât în oameni. ai râs cu sunetul ăla scurt și răgușit, care se oprea întotdeauna prea repede, ca și cum îți era frică să nu se spargă ceva. dar acum, când îți caut râsul în memorie, nu mai aud nimic. e doar un gol care țipă în mine, o tăcere cu margini ascuțite.
acum, când mă gândesc la tine, totul e compus din fragmente. mirosuri, sunete, mici flashuri de lumină, petice de piele, atingeri, replici cinice, minciuni; nu mai am povestea întreagă, am doar fotografii sepia, arome șterse și câteva atingeri. între ele, spațiul uriaș al unui sfârșit fără cuvinte. un sfârșit pe care îl port în mine ca pe o ușă rămasă deschisă în vis.
știu că n-o să mai scriu despre tine niciodată. m-ai durut prea mult. încă mă mai doare umbra ta în suflet. știu că o să-mi rămâi doar o fantomă dintr-un text pe care nu l-am terminat, cu ochii goi și cu întrebarea nerostită fugindu-mi printre cuvinte. te plac foarte tare. aș vrea să fac un pas în față. tu vrei?
mi-ai rămas fără încheiere, fără explicații, fără niciun cuvânt, și asta doare cel mai tare. nu am avut cum să scriu sfârșitul poveștii.
și totuși… de fiecare dată când plouă, îți aud vocea undeva, spunând cu jumătate de gură „ești mișto tare! mi-ai lipsit!”, și mă opresc din mers, cu gândurile învârtejindu-mi-se în cap, încercând să-ți mai ghicesc încă o dată umbra
am înțeles că unele povești nu se termină, doar se sting, ca jarul care se face cenușă în palmă. am rămas cu mâinile goale și totuși pline de tine, cu un sfârșit fără cuvinte, dar cu aerul ăsta nou care-mi intră acum în piept.
umbrele sunt reale, dar uneori rămân doar aici, într-un text, în care tu nu mori, chiar dacă mi-ai plecat din suflet.
mi-am dat voie să închid ochii și să nu te mai caut. să te las să devii doar ceea ce ești acum: o umbră, o fotografie ștearsă, miros care se pierde. să te las să pleci în întregime.
poate că încheierea nu vine de la tine, ci din felul în care învăț să nu te mai strecor în povești. din felul în care îți dau drumul din mine, ca unui balon pe care îl scap din mână, știind că n-o să-l mai văd niciodată, dar că a fost real.
