Cred că există un moment, după ce ai trecut printr-o perioadă care te-a făcut să nu mai știi cine ești, să nu mai recunoști nimic din ceea ce credeai că știi despre tine, în care începi să observi că viața nu se întoarce niciodată cu adevărat la locul ei, ci își găsește un alt loc în care să stea, iar tu, după ce ai încercat luni întregi să repari ceea ce s-a rupt, descoperi într-o bună zi că nu mai ai nevoie să repari nimic, pentru că între timp ai construit altceva, te-ai reconstruit altcumva.
Nu știu exact când s-a întâmplat, pentru că lucrurile importante au prostul obicei de a se insinua subtil, dar într-o dimineață m-am trezit și am realizat că viața mea era din nou plină, atât de plină încât aproape că nu mai încăpea în ea trecutul, care altădată ocupa atât de mult spațiu, încât aveam impresia că o să-mi trebuiască o casă mai mare ca să-l depozitez pe tot.
Luptea cea mai grea pe care am dus-o în ultimul an a fost să ies din capul meu. Poate că sună ciudat, dar în capul meu se întâmplă uneori lucruri rele și mi-a fost de folos să ies de acolo, să trăiesc printre oameni, proiecte, ancore. Am avut mare noroc de niște oameni care mi-au fost vestă de salvare, ancoră și reper, m-au tras, împins, ținut, alinat.
Au apărut cărți, prieteni, drumuri, texte, proiecte și telefoane care sunau pentru lucruri bune, întâlniri la care nu mă mai duceam ca să demonstrez nimic nimănui, ci pur și simplu pentru că îmi doream să fiu acolo, și au apărut momente în care am primit ceva ce nu mai știam că îmi lipsește: bucuria simplă de a fi văzută pentru ceea ce fac, pentru mine însămi.
Poate că asta înseamnă, până la urmă, să te întorci la tine. Nu să devii omul care erai înainte, pentru că omul acela nu mai există și nici nu cred că ar trebui să existe, ci să ajungi să locuiești din nou în propria viață fără să mai ceri voie, fără să mai împarți același spațiu cu un trecut care doare, care sângerează.
Uneori încă mă surprind uitându-mă înapoi, desigur, că doar n-am devenit între timp o persoană zen care respiră adânc și acceptă universul exact așa cum este, dar diferența e că acum mă uit în urmă fără să-mi mai doresc să schimb atât de multe. Încă înjur și am diplomația unui bocanc, încă sunt cinică și abrazivă, dar nu mă mai deranjează atât de tare că sunt așa.
Nu am câștigat nimic spectaculos, nu am devenit mai înțeleaptă și nici nu am învățat toate lecțiile pe care viața se încăpățânează să mi le predea, dar am învățat ceva ce mi se pare suficient pentru o viață întreagă: că uneori nu te salvează faptul că cineva se întoarce, ci faptul că, atunci când se întoarce, tu nu mai ești acolo unde te-a lăsat, că nu ai nevoie de multă lume în jur, că îți sunt de ajuns câțiva oameni, că e mișto să râzi cu lacrimi în ochi, că nu o să fiu niciodată perfectă, frumoasă, ușor de încadrat în tipare, prea inteligentă, prea comodă sau manevrabilă, nu fac galerie decât rar, sunt celular/organic tristă și fricoasă, îmi plac foarte puțini oameni, nu mai am chef să fac efort, îmi place să tund iarba, să beau cafea și să mănânc fructele nespălate, îmi place să fumez o țigară cu motanii și câinii hârjonindu-se la picioarele mele și nu dau doi bani că mai am în jur cinci oameni, numărați pe degete. Oamenii ăștia sunt atât de mișto, încât îmi sunt de ajuns. Îmi place să înjur, păpădiile sunt florile mele preferate, mă tem de apă, fac glume proaste, vorbesc prea mult, mă ascund prea tare, gândesc lent și întortocheat, am mereu picioarele julite și pline de vânătăi și am semi adoptat un motan negru și tembel. Sunt timidă, îmi place vinul roșu sec, a fost o vreme când mă temeam de ace și aveam fața simetrică.
A fost o vreme când multe erau altfel, a fost o vreme când am fost crescută de tătarii de pe Dumbrava, când mâncam în fiecare zi baclavale. A fost o vreme… Nu mai e vremea aia, dar praful din stepa Dobrogei îmi e tot în sânge, lumina ei prăfoasă îmi e tot în suflet, la fel ca întotdeauna.
Am scris bucata asta dintr-o suflare, gândindu-mă la un an greu, la mâna aia de oameni care au stat (ei știu de ce), la felul în care m-am reconstruit din cioburi și la faptul că lucruri pe care nu le credeam posibile (mi) s-au întâmplat.
E doar un exercițiu simplu de recunoștință și mulțumire. Pentru ei, pentru mine.
