Băi, io cad rar, dar când pic, pic cu artă, cad cu surle şi trâmbiţe, să se ştie şi să fie memorabil. Ultima dată am căzut vara trecută. Nu am povestit atunci, deşi a fost un episod foarte amuzant.
Deci. Mergeam eu dimineaţa spre staţia de autobuz, eram adormită şi cu ochii cârpiţi de somn. Nu mai ştiu dacă pe vremea aia îi citeam prinţului poveşti, dar deja nici nu contează în economia poveştii de faţă. Cert este că mergeam jumătate adormită, jumătate grăbită, către staţie. Am trecut cu bine prima intersecţie şi eram liniştită şi visătoare pe drumul meu.
Nu ştiu dacă v-am mai povestit până acum, însă am o mare problemă cu virajele. Nu pot. Pur şi simplu nu pot să schimb brusc direcţia. Trebuie să ştiu din timp, să calculez traiectoria, tangenţiala, unghiul de fugă şi coordonatele GPS. Noaptea e şi mai rău; merg într-un mod care în termeni populari este descris de mama drept „pişatul boului”. În fine, acum era dimineaţă, după cum spuneam.
În faţa mea apare brusc un obstacol, care se cere ocolit. Mă sucesc cu tot corpul, scap din vedere traseul pe care mi-l desenasem în minte şi cu ocazia asta calc pe alături. La propriu. Am alunecat, m-am dezechilibrat, nu mai ştiu, cert este că mi-am găsit „cel mai bun” loc pentru o aterizare spectaculoasă: taraba cu flori din colţ. Ce vă ziceam? Barem să fie cu stil!
În fracţiunea aia de secundă când încercam să mă salvez de la un dezastru iminent, am început să dau cu putere din aripi spre amuzamentul câtorva muncitori de la drumuri şi poduri care se aflau în zonă.
Lopătatul ăsta fără rost nu doar că nu m-a salvat, dar mi-a şi accentuat cumva unghiul de înclinare, aşa că în momentul în care genunchii mei (amândoi, ca să nu fie cu supărare) au atins dureros asfaltul, trunchiul şi, cumva, fundul meu, au aruncat în aer poliţele pe care stăteau vazele cu flori ale bietului om.
În momentul în care săgeţile alea ascuţite care plecau din genunchi începeau să mă trezească la realitate, ultimele fire de trandafiri se aşezau lin în jurul meu pe trotuar. Fir-ar să fie, nici măcar nu îmi plac trandafirii!
Presupun că scena a fost absolut teatrală, pentru că în momentul în care am deschis ochii şi îmi inventariam oasele încercând să îmi dau seama dacă numărul lor este acelaşi care era cu douăzeci de secunde mai devreme, muncitorii erau înmărmuriţi, cu paharele de cafea lipite de buze şi ochii zgâiţi, iar patronul dughenei ieşea val vârtej cu mâinile în cap.
Nici nu m-a certat săracu’. Nu ştia cum să mă mai adune de pe jos. Stăteam în genunchi, în mijlocul unui covor de flori şi nu eram în stare să mă ridic. Mă dureau genunchii şi nu mi se limpezise încă mintea, bilele încă se jucau de-a perpetuum mobile în cutia mea craniană şi Bed of Roses îmi scârţâia, deloc inexplicabil în urechi.
Floraru’ m-a luat de o aripă şi m-a săltat cam zmucit de pe asfalt. Se uita la mine cu un amestec de milă şi furie, iar eu mă întrebam dacă să mă dau sau nu lovită în cazul în care omu’ începe să îşi inventarieze pagubele şi sunt sigură că nu au fost mici. „Don’şoară, eşti bine? Ţi-ai rupt ceva?” „Nu cred”, bâlbâi io, cu ochii printre vazele răsturnate. „Don’şoară, da’ ce eşti aşa ameţită? Ai şi mata grijă că omori omu’ cu zile.”
Am plecat. Şchiopătând, da’ am plecat. Începuseră să mă usture palmele şi pe fustă îmi rămăseseră prinse petale de flori. Arătam un pic ca o Floră a lui Botticelli, o Flora cam turmentată.
Când am început să povestesc, toată lumea a zis că sigur o să mă mărit, că-i semn clar. Fraaaate, a dracu’ treabă; adică nu-mi ajung vânătăile şi juliturile din ambii genunchi de zici că am „împins vagoane” pe coji de nucă o noapte întreagă, da’ să mă mai şi mărit. Pe bune acum?!?!? Câtă pedeapsă poa’ să încaseze un om numa’ pentru că a fost ameţit şi dezechilibrat?
De măritiş am scăpat până acum; se pare că totuşi, nu i-am rupt atât de multe flori bietului om, că nu m-a blestemat prea tare, dar vânătăile…vânătăile alea din genunchi…Doaaaammmneeee, câte hohote de râs au stârnit, cât a trebuit să umblu îmbrăcată cu pantaloni în toiu’ verii, câte explicaţii a trebuit să dau şi câte glume să îndur, câte priviri amuzate şi a toate ştiutoare am încasat.
Oricum, am căzut cu mai mult stil decât oricine: a Bed of Roses s-a aşternut pe trotuar pentru mine…
