Mi-am făcut într-o noapte ordine printre fotografiile din telefon şi am găsit folder-ul ăla cu pozele cu tine. Le pusesem separat, să le găsesc uşor, să fie strânse acolo, mica mea comoară. Atunci când îmi era dor, mă duceam pe numele tău, nume pe care, de altfel, nu-l rostesc niciodată când sunt cu tine, şi erai acolo comod, la îndemănă, cum nu eşti niciodată în restul timpului.
Acum, voiam doar să-ţi spun că folder-ul ăla nu mai există.
Cred că tocmai te-a buşit un val de tristeţe, aşa-i?
Am pus fotografiile cu tine lângă toate celelalte. S-au risipit cuminţi la locurile lor pe axa strâmbă a timpului din telefonul meu şi şi-au ocupat locurile printre alte zeci de poze.
A fost un pic straniu să fac asta; m-am simţit ca în vremea copilăriei, când îi mai spărgeam mamei câte un bibelou şi ascundeam cioburile în fundul sobei. Aşa mi-a fost şi acum. Te-am făcut cioburi şi te-am ascuns; te-am împrăştiat.
Bine că nu m-am mai tăiat iarăşi la vreun deget.
Mi-am înfundat căştile în urechi şi am pus Dakota la maxim. Nu cred că ţi-am zis, dar asta e melodia mea de antitristeţe, aia pe care o ascult când vreau să-mi treacă de toate, să mă simt din nou ca atunci când eram pe motocicletă cu ani în urmă şi goneam cu ochii închişi către nicăieri. Adică melodia asta e aşa de light, şi mişto, şi fără pretenţii, it’s so not you.
Este o variantă înregistrată live într-un concert; îmi place mie foarte tare şi pe aia o ascult pe repeat.
Am umblat apoi după tine să te găsesc. Te-am găsit atunci la început: uite, asta e prima fotografie cu tine pe care am salvat-o. Apoi, după câteva luni şi câteva zeci de poze, uite, asta e aia de atunci când…şi asta…şi asta…şi m-am plictisit.
Nu te-am mai căutat. Te-am lăsat să te pierzi, să te împrăştii.
Mi-am zis „Băi Iancu, dă-o-n chilu’ Saftei de treabă (n-am zis chiar aşa, da’ mi-am promis că nu mai înjur…măcar în scris, în primă fază), hai şi te culcă de acum. Ţi se descarcă şi telefonul de la atâtea permutări de poze”.
Am şters folder-ul gol care purta numele tău, ăla de nu-l rostesc eu niciodată în prezenţa ta, în timp ce ascultam Take Another Piece of my Heart.
Aşa s-a nimerit, nu-ţi face prea multe iluzii, că pieces of my heart să mai dau de bună voie şi nesilită de nimeni, nu mai există, for the moment.
Apropos de asta, mă întreba mama zilele trecute cum îţi zic, dacă de obicei nu-ţi zic nicicum şi i-am răspuns: „De obicei nu-i zic nicicum, da’ nici pe nume”. Nu a înţeles, ca de obicei nimic de la mine. Mi-a zis: „ Cine să mai înţeleagă, fata mamii, ce zici tu acolo…că eu sigur, nu”.
Băi, să mai fumez o ţigară, că poate dacă mă anesteziez mă ia somnu’.
De undeva de lângă bloc se auzea cântând o pasăre. Habar nu am ce era. Am ascultat-o un timp. Cre’ că tot de la luna plină i se trage şi ăsteia insomnia. Nu cred că la ora asta tre’ să cânte. En fin.
Am urmărit o vreme, fără chef, maşinile care treceau pe bulevardul gol, până m-am plictisit. Am încercat să le număr, ca pe oi, dar când m-am întors după brichetă să-mi aprind încă o ţigară le-am pierdut şirul.
Ăm înjurat tare, că tot nu era nimeni să mă audă şi să mă certe iar că vorbesc urât, prea urât, şi am renunţat la numărat maşinile-oi, sau oile-maşini.
Mă gândeam că, oricum îmi făcusem deja norma de înjurături pe seara aia. Cât am mutat pozele cu tine am înjurat ca un birjar la fiecare dintre ele.
N-ai vrea să ştii, aşa că nu întreba.
Pfff, iar vorbesc singură noaptea. O să mă învăţ naibii aşa.
Mă rog, te-am înjurat copios, fără milă şi fără decenţă şi am gândit şi nişte lucruri nu tocmai bune (să nu zic chiar rele) în ceea ce te priveşte.
Hai băi Iancu! Dă-o naibii! Poţi mai mult de atât!
Pot, e drept, că pot, numai că nu am chef să pot mai mult de atât.
Să zică mersi că nu am şters pozele alea de tot.
Păi de ce să zică mersi, măi stupid? Nu le-ai şters de masochistă ce eşti, nu i-ai făcut vreun favor.
Am pus Feels Like Making Love şi era cât pe ce să adorm.
Băi, să scriu într-o zi despre toate astea?
Păi să scriu, că doar nu o să râd singură de mine. Barem să râdă toată lumea.
Iar te faci de râs.
Ete, că ar fi prima dată. Asta îmi e mie, că mă fac de râs. C’mon!
Zic bine, nu mă ridic acum la laptop să scriu, că se duce naibii şi ultima urmă de somn. O să scriu io, da’ ca să nu mă fac de râs până la capăt, nu scriu chiar tot ce-am ascultat. Dacă întreabă cineva, zic să „PM” şi văd io cum o scald, în funcţie de cine întreabă.
Am găsit până la urmă la TV, pe nu ştiu ce canal rezumatele meciurilor zilei din Champions League şi am adormit, cu sonorul pe mute şi I’m on Fire, varianta aia live a lu’ Springsteen pe repeat.
