Doamne, câte s-au întâmplat într-un an.
Câte aş avea să-ţi povestesc, doar că anu’ ăsta a trecut de parcă a fost un episod din serialu’ tău preferat; doar că tu nu te uiţi la seriale. Nici eu.
Ne-am aruncat în alte vieţi, sau poate tot în ale noastre şi nu am eu habar. Avem fiecare altă poveste; în rest, suntem la fel.
Câteodată mă întreb ce caut eu în viaţa mea de acum şi aş vrea să îţi povestesc, să ştii şi tu ce mi se întâmplă, să aflu dacă nu cumva şi tu trăieşti exact aceleaşi lucruri ca şi mine, dacă nu cumva te trezeşti şi tu în fiecare dimineaţă spunând „Gata! Să dea dracu’, e complet greşit ce se întâmplă. Nu merge aşa că-i inutil”. Numai că tu, la cum te ştiu, la cum mă ştiu, nu ai lăsa niciodată gândul ăsta să îţi incolteasca in minte. Tu meriţi, atât ştiu; în rest, suntem la fel.
Am înţeles de ce n-a stat în picioare şandramaua asta. Nimeni nu are chef să se vadă non stop pe el însuşi, să se îmbrăţişeze şi să se sărute. Îmi vine să râd de fiecare dată când mă gândesc la tine, pentru că abia aşa le înţeleg pe toate de care fug la mine. Mie îmi place să îmbrăţişez, ţie nu; în rest, suntem la fel.
Sloi. Nu te mint. Sloi. Dincolo de toate, atât a mai rămas din mine; nu mai doare, nu mai curge sânge. Tu arzi; în rest, suntem la fel.
Uneori mi-e dor de tine; mi-e dor în felul ăla dement în care mi-e dor de tata, sună ca dracu’ ştiu, dar ăsta-i adevarul; în felul în care mi-e dor de mine în dimineţile alea în care mă trezesc şi mă întreb de ce-s aşa cretină şi mă multumesc cu atât de puţin. Mie mi-e dor, ţie nu; în rest, suntem la fel.
Şi mă gândesc din nou la anul ăsta care a trecut şi la mirosul ultimei cafele pe care am băut-o cu tine, la firul ăla de fum care ţi se învârtejea în jurul feţei, şi nu te vedeam prea bine, mă gândesc la tine pur şi simplu şi parcă de ultima dată de când te-am văzut a trecut o viaţă, sau poate doar un episod din serialele alea la care nu ne uităm niciunu’.
Eu ma gândesc la tine, tu nu; în rest suntem la fel.
