Category: Loggia dei Lanzi

Frumosul şi urâtul nu pot exista prin ele însele. Fiecare capătă nume prin absenţa celuilalt. Nu am spus-o eu, evident. A spus-o J.S., un pic altfel, în Evangheliile lui Apocrife, cele care au cucerit un Nobel.
Sindromul Stendhal sau Sindromul Florenţa, este un termen medical; reprezintă o afecţiune psihosomatică; se întâmplă atunci când o pictură sau orice formă de artă sunt atât de frumoase încât îl copleşesc pe privitor. Se poate întâmpla şi când privitorul este copleşit de frumuseţea unui cadru natural. E ca un fel de şoc. Atunci când a vizitat Florenţa, în 1817, Stendhal a declarat că aproape a leşinat de încântare. Inima începe să-ţi palpite necontrolat. Ameţeşti. Atunci când priveşti o operă de artă magistrală, uiţi cum te cheamă, uiţi până şi unde te afli. Se poate lăsa cu depresie sau sfârşeală. Amnezie. Panică. Atac de inimă. Colaps.
Am citit despre Sindromul Stendhal când mă documentam înaintea primei mele vizite la Florenţa. Am zâmbit uşor ironic, gândindu-mă că o fi fost absinthul vremii de vină, sau opiumul dozat necorespunzător. Senzatia pe care am trăit-o când am dat cu ochii de Santa Maria del Fiore a fost atât de intensă încât m-am speriat; am scăpat şi îngheţata din mână. Atunci mi-am adus aminte de bietul om pe care-l dispreţuisem şi am încremenit. Ar fi fost culmea să leşin atunci; nici nu ajunsesem bine, mai erau atâtea de văzut…nici nu trecusem încă pe la Loggia dei Lanzi.
M-am întrebat uneori dacă Sindromul Stendhal poate fi extins şi în literatură. Mi-ar plăcea să cred că da. Sunt atât de multe cărţile care m-au făcut să-mi pierd suflul, sufletul, nopţile, pofta de mâncare, să modific timpul, să mă pierd şi să mă recâştig deopotrivă, încât cred că da. Există un Sindrom Stendhal al literaturii. O să rezist tentaţiei de a face acum o listă a preferaţilor mei.
Nu contează acum asta. Am vrut să scriu de fapt, despre varianta modernă a Sindromului Stendhal. Mă întreb în faţa a ce ne mai prosternăm, ce ne mai taie răsuflarea? Mi se pare că sunt din ce în ce mai puţini „nebunii” dispuşi să-şi piardă stăpânirea şi controlul în faţa frumosului, indiferent de forma pe care ar lua-o el. Cosmina Cornea a avut o întâlnire cu varianta modernă şi adaptat – cocalară a lui Brâncuşi, măcelărit prin pronunţia cu accent pe prima silabă a numelui şi exemplul mi se pare sugestiv.
Văd oameni care îşi pierd răsuflarea în faţa unui morman de bani sau în faţa unei maşini ultimul tip (cu tot respectul pentru minunile tehnologiei), dar puţini sunt cei care mai au timp de pierdut în fata unei altfel de minuni. Credem că progresul stă în cu totul altceva decât suflet. Salvaţi Sindromul Stendhal, de fapt, salvaţi-vă sufletele, sau ceea ce a mai rămas din ele. Propun un test: aşezaţi-vă în faţa unei fotografii cu un tablou de Magritte şi încercaţi să aflaţi ce vedeţi dincolo.