– Iancu! La tablă!
Ne făceam mici în bănci, chircite şi chinuite care pe unde puteam, pâna când cineva prindea curaj şi de undeva, se auzea o voce subtire:
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Profu’ de mate se uita serios în catalog şi îşi muşca mustaţa să nu-l bufnească râsul; era chelios, mustăcios şi bărbos, fan declarat Metallica. Nu cred să-l fi văzut altfel decât în blugi şi tricou. Aştepta să-şi facă una dintre noi curaj să iasă la tablă. Eram patru în clasă (aşa se nimerise) şi la toate ne plăcea matematica precum sarea-n ochi, două machedoance, două mucance, două verişoare, două fără nicio legătură. Oricum nu înţelegea nimeni nimic, cum naiba reuşisem, într-un oraş atât de mic să ne strângem în aceeaşi clasă patru cu acelaşi nume, a rămas un mister.
În clasa a noua, toţi profesorii au crezut că-i o greşeală în catalog. Parcă îi aud şi acum: “Iancu. Iancu Adina, Iancu Aida, Iancu Andreea, Iancu Simona, bă da mai sunteţi multe? V-aţi strâns toate aici?”
Familie nu erau decât doua, dar când strigau profii catalogul, ne simţeam, de aceeaşi mamă.
Ne-am împraştiat acum; ne vedem rar, poate o dată pe an, uneori mai rar. Îmi plăcea ideea de familie pe care o împărţeam cu ele. Iancu ai mei au fost puţini, din ce în ce mai puţini, pâna când am mai ramas şase; dintre noi, numai trei născuţi, nu făcuţi.
Zilele astea se împlinesc cinsprezece ani de când am terminat liceul. Două fete din “familia” Iancu s-au măritat, au alt nume acum.
De atunci, nu mi-au mai rămas decât câteva chipuri, multe şterse; câteva amintiri, de care ţin cu dinţii; orele de română, singurele înaintea cărora nu mă tăiau transpiraţiile.
Am fost corigentă de două ori. L-au chemat pe tata la liceu să-i spună că o să ajung în şanţuri, e clar, nu am nicio speranţă, vai de capul meu, să-şi scoată din cap orice plan, orice speranţă ar fi avut pentru mine.
Mie nu mi-a fost ruşine. Renunţasem de bună voie la învăţat. Simţeam că-mi pierd vremea degeaba; oricum nu luam note mari, oricum nu-mi plăcea nimic din ceea ce se întâmpla acolo, aşa că am decis să-mi folosesc timpul cum mă taie capul, să citesc, să mă târăsc cum oi putea prin materii până scap de coşmar. Am scăpat până la urma, dar cu un preţ destul de mare.
L-am simţit speriat atunci pe tata. Şi daca aveau dreptate? Dacă, chiar nu era nimic de capul meu? Dacă… Se uita temător în ochii mei când îmi povestea. Încerca să afle singur adevărul, ştia că nu-l mint şi că până la urmă avea cum să-şi dea seama singur.
Mi-a fost ruşine de situaţia prin care l-am silit să treacă. Îmi zicea: “Când mi-au spus Domnule Iancu!, am simţit că se crapă pământul sub mine”. Nu ştia cum e să-i spună cineva Domnule. Simţea că-şi bat joc de el.
Am ştiut că nu renunţă la mine, că nu crede ce i-au spus, doar atunci când i-am zis că nu îmi place decât să citesc, că doar asta vreau cu adevărat, că e cam singurul lucru cinstit din viaţa mea. Atunci, doar atunci, a fost cu adevărat Domnul Iancu, i-au scânteiat ochii.
Câteodată râdea de mine; îmi povestea de profu’ lui de franceză de la şcoala profesionala: Silance! Silance, Iancu! Silance!!! Treci la loc boule! Vroia ca măcar la franceză să fiu OK. Am fost
Când s-a terminat liceul, am răsuflat uşuraţi amândoi. Puteam să plec în lume, să nu mă mai ştie nimeni şi să citesc cât poftesc. Aşa am făcut. Am plecat în lumea largă, dar câteodata mi-e dor, mi-e chiar dor să mai aud:
– Iancu! La tablă!
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Acum, după cinsprezece ani sunt singură, singura Iancu ce mai poate ieşi la lecţie, iar mie în continuare nu-mi place decât să stau şi să citesc.
Încă ceva Domnule Iancu. A mai cedat un raft de la bibliotecă sub greutatea cărţilor. Am nevoie de ajutor.
