M-am născut în Dobrogea și simt că locul ăla îmi curge prin vene odată cu fiecare picătură de sânge. De multe ori am fost surprinsă să constat că, pentru mulți, Dobrogea nu înseamnă decât autostrada care îi duce la mare. Nu voi minți: de fiecare dată când aud asta, simt cum mi se strânge stomacul. Oamenii uită de Deltă, de pădurea Letea, de cetățile străvechi, de Munții Măcinului, de podgorii. Iar când le vorbesc despre toate comorile astea, am sentimentul că sunt un profesor de geografie care predă o lecție nouă unor elevi absenți.
Desigur, Dobrogea este toate acestea, dar pentru mine înseamnă mai mult. Mult mai mult.
Iubesc visceral acest loc atât de greu de iubit. Dobrogea e un pustiu măturat de vânt și de povești, e un mozaic de sate tătărești risipite ca nisipul printre degetele unui uriaș, geamii, flăcări albe arzând sub un soare imposibil, șopârle nemișcate în arșiță, praf, mărăcini, vânt uscat. Frumusețea crudă a unui loc care nu-și oferă ușor farmecul, dar, odată ce îl înțelegi, te ține captiv pentru totdeauna.
Pentru a înțelege și iubi un astfel de loc îți trebuie suflet. Foarte mult suflet. E simplu să iubești munții sau marea, dar cum să iubești ceea ce e aspru, arid, neprimitor? Cum să iubești pustiul, când tot ce îți oferă este singurătate și întinderi nesfârșite măturate de vânt?
Dar poate că tocmai asta e frumusețea pustiului. Îți oferă spațiu să te regăsești, să îți auzi propriile gânduri, să te întrebi cine ești cu adevărat. Nu îți oferă scurtături, nu te amăgește cu iluzii, nu îți ascunde adevărul. E sincer. E neiertător și aspru. Și poate tocmai de aceea, cine reușește să-l iubească, nu se mai desprinde de el niciodată. Nu ai cum să uiți.
Uneori, simt că prin vene îmi curge praful ars de soare, dulceața înțepătoare a siropului de baclavale, asprimea mărăcinilor. La ce altceva te-ai putea aștepta de la o persoană ale cărei flori preferate sunt păpădiile? Și ele fac parte din categoria lucrurilor greu de iubit.
Poate de aceea n-am fugit niciodată de oameni, de poveștile lor, de greul lor. Am rămas. Uneori inutilă, ca o piatră în mijlocul pustiului de acasă, dar cu speranța că pot fi, măcar, un punct de reper.
Sunt în stare să stau ore în șir să privesc o floare de mărăcine, să o mângâi, abia ghicit, să-i șoptesc. Poate de asta sunt atât de familiarizată cu pustiul. Poate de asta am căpătat o rezistență pe care uneori o urăsc.
Să iubești ceea ce nu e ușor de iubit. M-am gândit de multe ori la asta și m-am întrebat dacă e cel mai sănătos lucru din lume. Nu am găsit un răspuns, dar probabil voi înceta să îl mai caut abia când voi reuși să-mi scot Dobrogea din vene.
Și dacă nici Dobrogea nu s-a temut să fie un pustiu, știind că-și va găsi oamenii, nici eu nu mă tem să fiu eu, una de-ale ei. Să fiu un loc aspru, greu de înțeles și iubit, dar cu frumuseți ascunse pentru cei care au răbdarea și curajul să le descopere. Poate că tocmai această neiertătoare sinceritate a pustiului m-a făcut să nu mai accept oameni care nu știu să stea, care se sperie de vânt și pleacă. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine merită să ajungă la frumusețea unui loc greu de iubit. Poate că am înțeles, în sfârșit, că nu oricine are ochi pentru ce e fragil, sălbatic și profund.
Dobrogea m-a învățat multe. M-a învățat blândețea prafului care se așterne lin peste bălării la apus, ca o mângâiere. M-a învățat tandrețea. M-a învățat să nu păstrez aproape oameni fără coaie, oricât de mult ar durea absența lor. M-a învățat povești și visare. Poate că m-a învățat prost, ar spune unii, dar eu nu cred că aș putea trăi altfel.
M-a învățat fragilitatea florilor de in și importanța vulnerabilității, chiar dacă uneori asta înseamnă să deschizi de bunăvoie porțile dușmanului. M-a învățat, mai presus de toate, să iubesc ceea ce este greu de iubit.
A iubi ceea ce este greu de iubit cere curaj. Înseamnă să nu ceri dovezi, să nu te sperie distanțele și tăcerile. E nevoie de putere pentru a vedea frumusețea acolo unde alții văd doar pustiu. Sunt locuri, oameni și iubiri care cer răbdare, care nu ți se oferă pe de-a-ntregul de la început. E nevoie de tărie să rămâi atunci când apare tentația de a pleca, uneori este vorba despre a rămâne chiar și atunci când totul pare pustiu. Alteori, despre a ști când să pleci, dar fără să rănești.
E un act de voință, un legământ făcut în tăcere cu locuri, oameni și povești. Dar poate că tocmai în acest curaj se află esența iubirii adevărate—nu doar să accepți, ci să îmbrățișezi, să protejezi și să găsești frumusețea în cele mai neașteptate colțuri ale sufletului.
Și dacă nu toți știu să iubească ceea ce e greu de iubit, nu înseamnă că nu merită să fie iubit. Ci doar că trebuie să aștepte pe cineva suficient de puternic încât să rămână.
