cred

cred multe lucruri, dar nimic până la capăt.

mă trezesc spunând foarte des asta, dar, adevărul este că, de fapt, cred foarte puține lucruri și aproape nimic până la capăt.

lucrurile în care cred s-au împuținat de-a lungul timpului până când m-am trezit că am rămas suspendată într-o stare înspăimântătoare, între un cer care e prea departe și un pământ pe care nu-l mai înțeleg, de care nu mă mai leagă prea multe.

unul dintre puținele lucruri pe care le mai cred sau mă mai încăpățânez să-l cred, dintr-o dorință copilărească de a mai păstra ceva din mine însămi, este că nimic nu e întâmplător, că oamenii, întâmplările și viața nu vin spre tine ca urmare a mișcării browniene a universului sau ca urmare a unor fire trase în joacă de dumnezeul fiecăruia dintre noi.

zilele trecute am fost acasă și, ca de atâtea alte dăți, m-am dus “să-l vizitez pe tata”. mama și a văzut de ale ei, iar eu m-am așezat pe aceeași margine hâie din beton. aveam un chef nebun de harță. mi-am aprins o țigară, să maschez că mă bușea plânsul. nu mi s-a părut vreo blasfemie să-mi aprind o țigară în cimitir. era între mine și mircea și nu era treaba nimănui.

cu câteva zile în urmă ajunsese la mine, pe căile invizibile, dar atent orchestrate, de care ziceam mai sus, o carte care, în esență, este despre gestionarea golului, a ceea ce lasă în urmă cei care nu mai sunt și mă cam înfășurase în jurul unui fir invizibil care, invariabil, ducea la mircea. părea un moment numai bun să-i trag, din nou, lu’ taică-miu un vârf de tenes în fund. nu mi-am permis mai mult, dar pare că a funcționat. nu zic altceva, dar gândurile care mi se învârtejesc de atunci în minte sunt noi, un pic străine, dar trebuincioase.

îi povesteam, printre sughițuri de plâns, cum  mă strădui din răsputeri, să mai cred în ceva, orice, într-un fir oricât de subțire, care să mă mai țină.

îi povesteam cum încă mai cred că nimic nu e degeaba și că toate vin cu un rost, doar am avut atâtea dovezi, știe și el ce zic, doar de asta a și ajuns la mine cartea aia despre dor și gol, pe care am buchisit-o cu atâta drag că aproape am făcut-o praf, și care mi s-a părut așa, ca un mesaj venit din altă lume.

îi spuneam ca am obosit al dracului de tare și că mi-e ciudă că mi-au mai rămas atât de puține lucruri în care să mai cred, că mai cred în atât de puțini oameni și minuni.

că, totuși, încă mai cred că nu o să mă pierd într-o mulțime de oameni, daca mă ghidez după fluieratul lui. nu cred că am povestit asta vreodată. când mergeam pe undeva și era multă lume, nu-mi era teamă să mă îndepărtez, știam că nu mă voi pierde. aveam un semnal, un fluierat al nostru, pe care îl auzeam de oriunde aș fi fost și care mă ducea înapoi la el, fără greș. credeam orbește în el și în faptul că nu ar fi lăsat să pățesc nimic, că firul nevăzut și oțelit al acelui fluierat mă va păzi mereu, oriunde.

acum, când mi-e frică, îmi fluier singură, în gând, pe stradă, în inimă, pentru că am nevoie să cred că o să ajung la siguranță, nu poate fi altfel. nu am crezut niciodată că fluieratul într-o casă goală sună a pagubă sau a pustiu.

mai cred în atât de puține lucruri, încât mă și umflă râsul.

copil naiv am fost mereu. aveam impresia că pe măsură ce voi îmbătrâni, credințele mi se vor înmulți. s-au rărit precum țesătura cămășii arse de soare a bunicului. țin minte cum i se vedeau omoplații când dădea cu sapa, prin cămașa decolorată, întinsă de soare și prea multe spălări.

cred că slăbiciunile sunt cele mai frumoase pensule cu care ne desenăm oamenii, dar fugim de ele ca proștii. l-am iubit pe michelangelo toată viața și pentru mine, pietà era înaintea capelei sixtine. acum simt că mă strâng un pic în mine când spun că-mi trebuie o pensulă, nu o daltă.

cred asta din toată inimă. cândva, mi-ar fi trebuit o daltă.

și mai cred că suntem printre oameni doar ca să-i iubim așa cum sunt, să-i învățăm iubirea. dacă nu putem face asta, să plecăm.

și cred că momentul ăla când stai și fumezi, în sfârșit, o țigară cu tac-tu, deși atunci când trăia nu a știut niciodată că fumezi, sub un cer imposibil de alb, care-ți arde retina și sufletul și urli în minte kill your idols, da-ți-mi o pensulă, luați dalta, că nu-mi trebuie, poate fi tot ce-ți lipsește.

cred că furnicile nu scot sunete, așa-i? știe cineva cum face o furnică atunci când face pâș-pâș?

totuși, lucrurile pe care mă încăpățânez să le cred până la capăt…. lucrurile alea, ca fluieratul tatei în mulțime, mă țin în siguranță.

cred doar în lumină și iubire. orice dumnezeu care vrea să mă învețe altceva nu este al meu

și asta chiar cred până la capăt