DESPRE SCUZE

Dintre cele mai simple cuvinte care ar putea fi rostite, fac parte si cele mai greu de pronuntat; cuvinte gen „imi pare rau”, „recunosc ca am gresit”, „te iubesc” ies anevoie la lumina. Nu inteleg exact care este cauza, ce se intampla de ne pica plumb pe limba cand avem de rostit astfel de fraze.
Se intampla uneori, sa nu ne dam seama unde am gresit, se intampla uneori sa realizam prea tarziu. Este inutil sa ne cerem scuze? Este, de fapt, vreodata prea tarziu?
Am auzit spunandu-se ca in momentul in care recunostem o greseala, le oferim celorlalti un ascendent moral asupra noastra. Ii lasam sa ne domine si sa preia conducerea. Daca pana in momentul acela, noi am fost la conducere, raportul de forte se inverseaza si in acel moment, devenim mai slabi si mai vulnerabili. Este adevarat? Este adevarat ca daca ne recunoastem greselile ne transformam in niste oameni slabi?
Razboiul de gherila al orgoliilor nu cred ca poate da nastere la ceva bun. Reparatia morala care se petrece in momentul in care recunosti ca ai gresit, este mai reconfortanta pentru cel care greseste, sau pentru cel caruia i se adreseaza scuzele?
De cate ori nu mi-am cerut scuze sau nu am recunoscut ca am gresit, a fost pentru ca pur si simplu nu mi-am dat seama, sau am fost in continuare convinsa ca, de fapt, am dreptate sau, in anumite cazuri, nu am gasit modul corect sa fac asta. Uneori, este drept ca la mijloc s-a gasit prostia in stare pura, alteori mi-a fost si jena dar, e oare vreodata prea tarziu sa iti recunosti greselile?
Este bine sau rau? Este bine sa recunosc acum, ca in urma cu 11 ani am facut o tampenie, pe care nu mi-o pot explica? Copilaria mea de atunci nu poate fi o scuza. De fapt, nici nu am scuze. Imi pare pur si simplu rau. Am realizat cu multa vreme in urma ce greseala am facut, dar nu am gasit niciodata calea corecta de a ii explica persoanei respective ca imi pare rau. Acum nu mai poate fi vorba de nicio reparatie morala, asta este evident. Daca scuzele mele nu vor fi acceptate, cine greseste mai mult? Eu, sau persoana in fata careia imi cer scuze acum, chiar si dupa atat de mult timp.
Nu este o chestiune de confort psihic pentru mine. Este vorba despre un principiu, despre a face cumva dreptate intr-o chestiune care m-a macinat foarte multa vreme.
Sa fie oare vorba despre egoism? Rascolesc acum niste lucruri care ar fi trebuit de mult sa fie ingropate? Poate. Nu vreau sa ma gandesc la asta. Vreau sa ma gandesc ca asa este corect. Atat.
Nu ma pot impiedica sa ma intreb daca sunt dispusa sa accept cu aceeasi unitate de masura scuzele celorlalti. Au aceeasi valoare in timp si pentru mine?
Dintre lucrurile simple fac parte si sinceritatea, si puterea de a spune anumite lucruri. Este adevarat ca societatea in care traim este departe de a incuraja astfel de valori, dar este alegerea fiecaruia dintre noi daca vrea sau nu sa coboare armura.
Este destul de dificil sa luam astfel de decizii, sa ne asumam valorile in care credem, sa „picam de prosti”, dar oare nu meritam fiecare dintre noi? Nu este un pic mai limpede oglinda dupa aceea?

4 thoughts on “DESPRE SCUZE”

  1. Frumos! Cum ramane cu "cateodata este prea tarziu" si chiar este? Cum e cand ierti din suflet, doresti numai bine, dar vrei persoana departe de viata ta de zi cu zi? Cum e cu sentimentele care nu se mai intorc? Eu cred ca scuzele, respectiv iertarea isi au momentul lor. Daca a trecut, cel care are constiinta curata, nu va regreta.

  2. Este adevarat ca sunt situatii pe care niciun "imi pare rau" nu le poate salva, cand orice parere de rau este tardiva, de aceea am si pus problema daca uneori totul, nu este decat un act de egoism…

  3. Egoism…poate sau poate este mai complicat decat pare. Depinde cum este construit fiecare, la ce maturitate emotionala se afla, cat de solid este sistemul propriu de valori. Ceea ce pentru tine e greseala grava, pentru mine poate sa fie una omeneasca si invers. Uneori, cand acest sistem de valori este zdruncinat, scuzele nici nu-si mai au rostul pentru ca rar esti iertat imediat, iar in timp, scuzele isi pierd valoarea. Trebuie sa evoluam separat, dar si impreuna pentru a nu se crea prapastii, iar bunul simt previne multe…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email
Twitter