Nu înţeleg multe lucruri pe lumea asta, am mai spus şi o repet. În continuare nu pot pricepe de ce nu avem loc unii de alţii?!?!
Cât de greu poate fi? Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: nu îţi place – schimbi canalul, dai foaia, schimbi postul de radio, întorci capul, te ridici şi pleci, schimbi anturajul, faci ceva.
Până în punctul în care ceea ce se petrece în jur îţi lezeaza integritatea, demnitatea, liniştea, confortul, libertatea, ai de ales. Altfel, ripostezi. Dacă nu ripostezi, nu ai dreptul să te plângi; dacă nu faci ceva, dacă nu împingi, măcar un grăunte de nisip către schimbare, taci.
Evident, mai sunt şi ceilalţi, cârcotitorii de profesie, care în orice, dar absolut orice, găsesc de cuviinţă să arunce cu ceva: ocări, gunoi, rahat, vorbe goale, mizerii gratuite, numai aşa, de dragul exerciţiului, fără a găsi vreun motiv de admiraţie în nimic.
Văd la fiecare pas, suflete pline de otravă care, în loc să tacă, sau să îşi vadă de ale lor, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să numere bobiţele de la curul caprei vecinului. Ar fi mai constructiv pentru toată lumea să scape de râie şi capra mea şi a vecinului, ar fi mai simplu ca în momentul în care nu ai ceva de spus, să taci.
Treaba cu capra (în toate formele de agregare posibile şi imaginabile) a devenit un soi de exerciţiu de afirmare a românismului. Mă nene, uită-te şi-n ograda vecină, nu zice nimeni nu, dar dacă nimic din ceea ce-ţi aparţine nu se găseşte acolo, concentrează-te în altă direcţie. Timpul e preţios, zău aşa.
Mă irită peste poate răutăţile gratuite, oamenii seci fără vise, care nu au altceva de făcut decât să se ia de visele altora. Auzi la ei: “dacă nu vrei să mori de foame, fă ceva cu faţa ta”.
Ce are de-a face faţa cuiva, a oricui, cu visul pe care îl are, cu ambiţia, sau cu munca pe care o depune? Adică, trag concluzia, eu că-s mai greişită de la natură, nu mai am voie să visez? Există un nivel, pe o scară necunoscută mie, de la care am voie, pot, îmi este permis să am planuri şi să-mi doresc lucruri? Nu cred. Visul cuiva nu ţine cont de coşul din frunte, de negul de pe nas, de ridul din colţul gurii, de asimetria feţei, de kilogramele în plus sau minus, de anii pe care i-ai adunat sau împrăştiat în spate. Visul te alege, da el te alege, pentru a îl împlini. Mai departe de asta, doar noi, fiecare în parte ştim cu adevarat ce se ascunde în spate. Laboratorul în care fiecare dintre aceste vise se naşte e o nebunie întreagă de dezamagiri, lupte, trânte şi tăvăleli cu noi, soarta, limitele, răutăţile, amarul, cuvintele, coşmarurile.
Am tot respectul pentru cei care, indiferent de culmile nebuniei pe care îşi ridică visele, nu pregetă nimic pentru a ajunge acolo. E greu, e tare greu şi sper ca într-o zi, inspirată de aceşti oameni să îmi regăsesc şi eu cadenţa.
Vorbeam mai la început despre ripostă, despre încercarea de a schimba ceea ce nu îti place, ceea ce consideri greşit, sau te lezează. Zilele trecute, pentru prima dată în viaţă am făcut o reclamaţie. Mie mi s-au făcut o mulţime de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin fondate.
Până acum am trecut de fiecare dată cu vederea toate dovezile de lipsă de bun simţ, toate dovezile de lipsă de profesionalism. Ziceam mereu: “lasă mă, o fi avut şi omu’ ăla o zi proastă, i-o fi şi lui greu acasă, cine ştie…”
Sâmbată seara, un şofer al unei companii de taxi ne-a abandonat efectiv, într-o cu totul altă parte decât adresa indicată (destinaţia i s-o fi părut prea aproape, nu ştiu), iar cel care ne-a preluat ulterior (sofer al aceleaşi companii, greşeală care nu se va mai repeta cu siguranţă) să ne ducă acasă a fost total nemulţumit de bacşiş. Atât de nemulţumit, înât nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să scoată capul pe geam în toiul nopţii şi să strige cât l-au ţinut plămânii: “ce mă, voi nu ştiţi că e sâmbată seara? Daţi bani aşa ca la tramvai?”
Serios? Păi dacă e aşa, atunci să facem reclamaţie, civilizată, dar cu obidă. Oamenii ăia de la firmă nu au nicio vină, că nu au cum să controleze comportamentul tuturor angajaţilor, dar mi se pare cinstit să ştie. Nu m-a mai durut absolut deloc de ziua “domnului” care, fără nicio remuşcare m-a lăsat la dracu’ cu cărţi şi sper să-l taxeze cumva. Mi-a răspuns cineva de la firmă sec, standard, diplomat, dar mi-a răspuns. Asta nu mă încălzeşte cu nimic acum, dar ştiu că cineva ştie şi mai ştiu că nu voi mai apela la ei. Trăiască legile pieţei şi concurenţa.
În fond, nu contează, este minor şi lipsit de importanţă. Mereu vor exista vise frumoase şi luptele pentru a le face să devină realitate, mereu va fi de admirat curajul şi determinarea cuiva, mereu poţi găsi inspiraţie dincolo de orice mizerie. Mai ştiu şi că în alte curţi alte capre vor fi mai dihai decât a mea, dar stăpânii lor nu merită decât admiraţie pentru grija pe care le-au purtat-o.
Am început deja să le cer sfaturi.