PUNGA CU PUNGI

Știți tradiționala pungă cu pungi? Îmi imaginez că da. Toți avem acasă o sacoșă în care ținem pungi, pungulițe, sacoșe și sacoșele. Unii mai vrednici au sertar cu pungi. Există și varianta de lux: sacoșă cu pungi de cadou, fundițe și ambalaje pentru împachetat. Toate cele enumerate mai sus au oareșce utilitate. Eu, spre exemplu, țin punga cu pungi pentru momentele în care rămân în pană de saci pentru gunoi. Pac, bag mâna în punga cu pungi și rezolv problema. Mai sunt utile pentru congelator, pentru aruncat la gunoi diverse chestii care au potențial mirositor sau ȋmprăștietor. În fine, ați prins ideea. Pungă cu pungi. Utilitate.

De aici pornind, am observat că pe lângă punga cu pungi, toți avem în dotare și cutia cu etichete.

Eu mereu mă gândesc la etichetele alea cu chenar albastru, care miroseau ca naiba și pe care mi le lipea tata când îmi îmbrăca pentru școală cărțile și caietele în hârtie. Mbooon. Probabil că vi le mai amintiți și voi. Hârtia pentru coperți era la fel, așa că etichetele ne ajutau să gestionăm mai ușor conținutul ghiozdanului: cartea de mate, aia de română, de geografie, etc, etc, etc.

Cam asta se întâmplă și acum. Folosim etichete, ca să ne fie mai ușor să gestionăm oameni. Nu știm ce să facem cu ei sau nu avem chef să ne dăm osteneala. De multe ori, ambele. Și atunci? Păi e simplu. Iau o etichetă, o umplu de salivă și i-o pun omului în frunte. E mai simplu și mai economic așa: am cunoscut-o pe Tinder=curvă; bărbat=porc; îmbrăcată frumos=superficială; fotbalist=prost; trece printr-o perioadă grea=nebun; nu vrea să se mărite=fată bătrână/frigidă; nu are copii=egoist; introvertit=arogant.

Ce ne-am face fără toate astea? Păi ce să ne facem? Ne-ar fi mult mai greu. Ar trebui să întrebăm „de ce” și „cum”, ar trebui să ascultăm răspunsuri, să ne intereseze, să empatizăm, să înțelegem.

Îmi spunea cineva într-una dintre serile trecute că nu există om lângă care să nu poți pune semnul clovn. Așa e, dar ȋntr-un sens atât de diferit față de cel la care se gândea persoana respectivă. Suntem toți clovni pictați pe față, măști fără legătură cu realitatea, fugind de noi și de alții, singuri și triști, întrebându-ne de ce ne reduce toată lumea la evidențe.

Păi…poate pentru că asta facem și noi la rândul nostru? Suntem atât de obosiți, probabil, și atât de superficiali, încât nu dăm o clipă de la noi.

Etichetele, nu social media. Etichetele sunt definitorii pentru noi. Nume de foldere. Ne pricepem de minune la asta. Pac, îi pui eticheta, l-ai aruncat ȋntr-un folder și ești liniștit. Pornind de acolo, știi ce să faci mai departe cu omul ăla, cum să te comporți cu el, cât să-l respecți și tot așa.

Al dracu de trist, dar ca să fie altfel e prea multă muncă, ar trebui să gândim, să ne pese. Nope. Nu am nevoie de informațiile astea.  

Ȋn timp ce scriu îmi vin în minte zeci de exemple personale, pe care am obosit să le tot povestesc de-a lungul timpului: cum am fost redusă la bolile mele, la momentele de slăbiciune, la derută și teamă, la iubirile mele, la aparențe nesemnificative, cum nu am primit decât bocanci în coaste când îmi era mai greu.

Desigur, nu cer nimănui să mă repare (deși mie mi-au cerut mulţi asta), să mă cârpească. Fac eu singură asta cât și cum pot, dar totuși, în loc să dai în mine, pleacă. În fine, poate sunt eu prea old school cu gândirea asta anacronică, dar totuși…un minim efort? Nu putem mai mult de atât?