ai intrat în mine ca un întuneric cu marginile ude & pielea ta mirosea a noapte abia desfăcută din pieptul unei păsări moarte, a promisiuni, a chianti & fum de țigară, a piele arsă, iar degetele îți tremurau. nu de frică, ci de prea mult adevăr zgâriat cu unghiile.
nu m-ai sărutat. mi-ai spart buzele, ca un pahar lăsat să cadă intenționat pe gresia rece & ai scris cu dinții pe pielea mea tot ce nu am avut curaj să rostesc.
m-ai făcut să cred că trupul nu e decât un manuscris caligrafiat cu sânge diluat în salivă & fiecare gest de-ale tale era o propoziție scurtă, fără verb, fără alinare. doar carne & patima din ochii tăi.
când m-ai împins pe podea, lumina a tresărit ca un animal prins în capcană, iar eu m-am lăsat prins de tine așa cum te lași prins de febră: fără să știi dacă o să scapi viu sau doar golit. camera mirosea a păcat și tămâie, a alcool varsat între coapse, a tăcere care arde, iar între noi s-a construit o catedrală de carne și gemete, pereții curgeau ca o apă neagră în care singura plutire posibilă era legătura dintre coapsele tale și gura mea. cuvintele mi s-au transformat în sunete fără sens, iar moartea a venit să ne privească, dar era caldă, ca pielea ta, așa că n-am alungat-o.
mi-ai șoptit ceva & n-am înțeles dacă era un cuvânt sau doar foșnetul pielii tale pe a mea. am rămas cu gura deschisă. animal înjunghiat care încă mai vrea să respire.
te-ai lăsat peste mine ca o eclipsă, întuneric cu sânge cald, mi-ai gustat frica & ai transformat-o în dorință. ți-ai sprijinit palmele de pieptul meu și acolo, sub presiunea aia, am auzit cum mi se crapă inima ca o oglindă spartă. mi-ai rupt respirația în bucăți și ai făcut din ea ritm, iar când am intrat în tine nu a fost doar carne, a fost un altar scăldat în febră, sudoare și salivă.
am simțit cum universul se strânge, cum atomii se izbesc unii de alții în jurul nostru și tot ce rămâne e explozia din pântecul tău, ecoul gemetelor care nu mai știau cui aparțin & nu mai conta decât văpaia.
ai mușcat acolo unde se adună memoria, între coaste și teamă, ai scris cu dinții pe mine tot ce eu nu am avut curajul să spun niciodată, mi-ai lăsat semne care nu erau cicatrici, ci începuturi & mi-ai spus fără cuvinte că dragostea nu e niciodată blândă, că se învață ca o crimă: în întuneric, pe furiș, cu trupul complice și sufletul în lanțuri.
m-ai iubit ca un hoț care fură tot, chiar și aerul din plămâni, chiar și liniștea dintre pleoape & în timp ce mă rupeai de mine, am înțeles că nu mă vreau întreg, ci spart în bucăți, doar ca să mă poți lipi la loc.
mi-ai mușcat buzele până ce nu mai știam dacă țip de plăcere sau de durere, dar știu că am vrut să rămân acolo, lipit de gura ta, ca un strigăt înghițit pentru totdeauna.
da fapt, nu m-ai iubit. m-ai rescris. am văzut în ochii tăi că nu faci dragoste cu mine, mă exorcizezi. ai ars în mine cu febra unui poem, iar eu te primesc, te primesc cu fiecare fibră, cu fiecare rană, cu fiecare dorință care nu și-a găsit vreodată cuvintele.
când s-a terminat, nu era liniște. era un alt fel de început. eram lipiți, umezi și goi, iar între noi încă pulsa o febră care nu voia să moară. atunci am înțeles că nu te vreau pentru ce îmi dai. te vreau pentru ce îmi smulgi. pentru liniștea pe care o transformi în sunet. pentru cum mă goleşti până la os și apoi mă umpli cu umbra ta.
noi suntem mai mult decât dorință. suntem o liturghie. sfinții sunt răstigniți de multă vreme, iar singurul altar e febra trupurilor noastre, vinul vărsat pe podea, fumul gros, păcatul și sexul, iar singura mântuire posibilă e doar în tine.
