pete de petale scuturate de vânt
câteva lumânări aprinse încălzesc toamna
motanul cenușiu care s-a apropiat fără zgomot
crucea tatei aplecată spre mine, uriașă, îmbrățișare de piatră
gri
m-a speriat din gânduri, din tristețe
mestecată de o gură știrbă în malaxorul ploios al dobrogei
locul gol unde a fost casa bunicilor se cască în glodul drumului
arid sub ploaia care cade egal și gri
cimitirul gri
frunze frunze frunze frunze
o medgidie pierdută sub frunze monocrome căzute în valuri
gura știrbă a dobrogei care mestecă fără dinți
tristeți frici și speranțe
tată, ți-ai pus palma în cur și-ai plecat
m-ai lăsat aici să mă mestece gura știrbă
a dobrogei
și mâine?
mâine ce-o să mă fac?
ce o să fie?
și eu?
gura știrbă a dobrogei
sângele ei care îmi curge în vene, aerul care îmi umflă/otrăvește/bucură plămânii
ploaia ei care îmi curge pe obraji
iar nu pot plânge
îmi plânge dobrogea pe obraji
și mâine?
îmi ascund iar frica departe
mai sunt multe de făcut, de scris, de râs, de văzut, de iubit
mâine… mâine… mâine
acasă
mai vreau să mai stau pe aici
mai rezist o dată și frica pleacă departe
mâine
și lacrimile fug cu frica
mâine
și poate dobrogea o să mă mai aștepte o dată
cu maci cu vii cu ciulini cu auriu de baclava cu șeherezade
mâine
mâine
mâine