mâine

 

pete de petale scuturate de vânt

câteva lumânări aprinse încălzesc toamna

motanul cenușiu care s-a apropiat fără zgomot

crucea tatei aplecată spre mine, uriașă, îmbrățișare de piatră

gri

m-a speriat din gânduri, din tristețe

mestecată de o gură știrbă în malaxorul ploios al dobrogei

locul gol unde a fost casa bunicilor se cască în glodul drumului

arid sub ploaia care cade egal și gri

cimitirul gri

frunze frunze frunze frunze

o medgidie pierdută sub frunze monocrome căzute în valuri

gura știrbă a dobrogei care mestecă fără dinți

tristeți frici și speranțe

tată, ți-ai pus palma în cur și-ai plecat

m-ai lăsat aici să mă mestece gura știrbă

a dobrogei

și mâine?

mâine ce-o să mă fac?

ce o să fie?

și eu?

gura știrbă a dobrogei

sângele ei care îmi curge în vene, aerul care îmi umflă/otrăvește/bucură plămânii

ploaia ei care îmi curge pe obraji

iar nu pot plânge

îmi plânge dobrogea pe obraji

și mâine?

îmi ascund iar frica departe

mai sunt multe de făcut, de scris, de râs, de văzut, de iubit

mâine… mâine… mâine

acasă

mai vreau să mai stau pe aici

mai rezist o dată și frica pleacă departe

mâine

și lacrimile fug cu frica

mâine

și poate dobrogea o să mă mai aștepte o dată

cu maci cu vii cu ciulini cu auriu de baclava cu șeherezade

mâine

mâine

mâine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

RSS
Follow by Email
Twitter