— De când cu tine, mai sap și eu printre amintiri. Îmi place să fac asta. Îmi amintesc povești, le scutur de praf. Parcă mă redescopăr cumva.
Fiecare poveste are povestea ei, știi, nu? Păcat că nu avem fiecare dintre noi pe cineva să ne scrie poveștile.
— Mai taci! Nu te mai alinta atât. Tu scrii povești!
— Da, așa este, scriu… doar că pe a mea nu are cine să o scrie și nu cred că-mi place prea tare. Asta ziceam. Atât. Că mi-ar plăcea să-mi dictez povestea.
— O să te descos într-o bună zi, să-ți aflu povestea, și poate o să o scriu chiar eu, cine știe? Până atunci pot să-ți spun ce imagine mi-a venit în minte când am spus asta: am văzut un corset din mătase, un corset cu șiret. Eu trăgeam de un capăt al șiretului, iar la celălalt capăt erai tu.
— Mi-a plăcut imaginea asta, cu mine la un capăt de șnur, de corset, de piele, habar n-am. Cred că am să visez la noapte rochii din mătase și corsete cu șnur. Și totuși, eu despre ce scriu acum? Despre povești cu corset? Sau despre șireturi cu povești? M? Ia spune-mi…
— Scrie, Andree. Scrie. Scrie despre ce vrei tu, doar să scrii și despre corpul din corset! Despre ăla nu scrii? Îl scoți din schemă?
— Nu, despre ăla nu scriu, pentru că nu suntem prea prieteni, eu și corpul din corset…
— Păi de ce nu ești? Într-o lume ideală, ți-aș fi spus că, dacă tu nu ești, să mă lași pe mine să fiu, să ne faci cunoștință, apoi să ne lași, iar tu… să fii o simplă privitoare din afară.
— Într-o lume ideală, da, v-aș fi făcut cunoștință și eu m-aș fi uitat la voi, cu gelozie, poate. Poate te-aș fi învățat unde să o atingi și cum, unde îi place să fie sărutată ușor, pe clavicula stângă; te-aș fi învățat să-i sufli cald, ușor, pe omoplat și cum să o muști de ceafă, suficient de tare cât să-i placă.
În lumea asta a mea, ideal de imperfectă, aș vrea să te împrietenesc cu povestea mea, să te las să tragi de șnurul de la spate până ajungi la mine. Aș vrea să te învăț cum să înfășori șnurul ăla pe deget și cum să-l faci fundă, pe care să mi-o prinzi în păr sau cu care să mă legi de tăbliul dantelat al patului.
În lumea asta, imperfect de ideală, o să te las să-mi scrii povestea, poate. E mai mult decât am să-ți dau.
— Aș vrea să ies cu tine odată la un apus de soare, știi? Partea proastă e că o să te decizi greu să vii cu mine, iar dacă trece timpul, o să uiți că trebuie să te decizi.
— Și te temi că, dacă mă mai întrebi din când în când, o să zic „da”?
— Nu știu. Poate. Mai spune-mi… mai spune-mi ce ți-ar plăcea să vezi dacă, în lumea aia a ta ideală, ai sta pe scaun lângă perete și te-ai uita?
— Mi-ar plăcea să o văd cum își lasă părul încolăcit pe degetele tale, care trag ușor… până șuvițele alunecă de pe degete și cum se uită la tine prin ochii întredeschiși, cum își lasă corsetul cu șnur să-ți cadă la picioare — ofrandă și înfrângere. Și mi-ar mai plăcea să văd cum degetele ei îți zgârie beregata. Ăsta e un clișeu la mine. Îmi place să-l văd, aproape la fel de tare cum îmi place să simt pielea caldă strângându-mi-se sub unghii. Mi-ar plăcea să aud învălmășeala de nume șoptite fără sens și logică, fără noimă și aer.
Într-o lume ideală, aș sta cuminte pe scaunul de lângă perete și te-aș ajuta să-i deznozi șiretul de la corset.
Până atunci, o să te ajut să-i scrii povestea. Sau măcar o să-ți așez o foaie în față și o să-ți umplu stiloul cu cerneală.
