Nu mai ştiu cum, din una în alta, zilele astea, m-am întors la You’ll Never Walk Alone. Una dintre treburile alea mici şi aparent nesemnificative, care îţi ţin minţile adunate atunci când îţi e mai de rahat.
Mă gândeam eu aşa, mergând aiurea pe străzi, care sunt chestiile care mă motivează? Există, de fapt, aşa ceva? Faci lucrurile că trebuie, că nu ai de ales, că nu ştii alt drum, îți e frică (de drumul nou sau de ăla vechi) uneori. Le faci pentru că te bucură, pentru că îţi oferă un oarecare prestigiu, fie în bula ta, fie în univers? Le faci de foame? Le faci ca să fugi de tine sau ca să te găseşti? Există, de fapt, conceptul de “motivator” ? Mi se pare doar un rahat răsfiert. Te poate motiva cineva sau ceva din exterior sau cheile imperiului sunt doar la tine?
You’ll Never Walk Alone, ca să fiu sinceră, la vremea aia nu mă motiva. Nici măcar nu auzeam versurile. Era paiul de care se agăţa înecatul. Simţeam energia aia uriaşă emanată de stadion şi încercam să mă las dusă de ea. Versurile i le-am auzit mult mai târziu.
Mi-a plăcut că, deşi în esenţă exprimă acelaşi rahat ca orice discurs motivator de două ore şi pe care dai o căruţă de bani, e concis şi poetic. Ţine capu’ sus când treci prin furtună, dă-o dreq că nu poa’ să ţină la infinit, luminiţa de la capătul tunelului, bla, bla, bla şi mereu o să te ţină cineva de mână ca să ieşi de acolo. Fair enough?
Cam tot în perioada cântecului am mai avut un pai de care m-am agăţat. Zile şi nopţi infernale, unele după altele, am inventat reţete de prăjituri.
La momentul respectiv nu aveam cum să le notez. Partea proastă era că trebuia să le tot repet ca să nu le uit, partea bună era că dacă nu le aveam scrise, aveam posibilitatea să le fac mereu upgrade, să fie şi mai mişto, şi mai bune, şi mai şi decât orice se mai văzse până atunci. Sunt destul de bătută în cap câteodată, adică dacă aşa scrie, aşa tre’ să fie şi nu altcumva şi era mişto că aveam posibilitatea să le schimb.
De ce fix prăjituri, nu aş şti să spun, pentru că în general nu fac dulciuri. Am „făcut” atunci cât pentru şapte vieţi. Mă şi vedeam cum se termină toate, ajung acasă şi într-o săptămână, maxim două, o să mă apuc să gătesc, să mănânce toţi prietenii mei şi pe urmă, poate îmi deschid şi o mică, foarte mică, bucătărie cu public, unde să nu fac decât paste şi prăjiturile alea inventate. Îmi era şi teamă să mă gândesc că e posibil ca asta să nu se întâmple niciodată. Simţeam că dacă nu gândesc aşa, nu o să mai ies niciodată la lumină. Asta îmi ţinea minţile adunate.
Când eram puştoaică şi, mai ales în anul când am stat acasă pentru că am picat la facultate, aveam vreo două cărţi pe care le-am tot recitit obsesiv, deşi în mod normal nu fac asta. Atunci, aveam nevoie fix de atât ca să mai duc încă o zi, până ce următoarea urma să însemne orice altceva decât Medgidia.
Nu mai ştiu de unde începusem şi unde voim să ajung… Ideea este că am reascultat într-o zi You’ll Never Walk Alone şi fix ȋn clipa aia am simţit că mă pot duce oriunde, pot face orice şi ar fi fost vai de muritorul care mi s-ar fi pus în drum.
Câteodată, fix atât de puţin îţi trebuie.
