broșa

îți porți inima

ca pe

o broșă

prinsă pe interiorul

corpului

mai ții minte când

erai mic și

îți punea mamaie maioul

pe dos

să te ferească

de deochi

de ochi rău

de boală

de ghinion

îți porți inima

ca pe

o broșă

care a rupt materialul cu greutatea ei

nu o dai jos

să nu se vadă

ciupitura din fibră

și te gândești

că poate

dacă

întorci haina pe față

vor scânteia

în soare

nestematele broșei

dar

dacă cine știe

broșa ta cu nestemate

e doar un gablonz

ordinar

cumpărat de mamaie

de la bâlci

și tu

nu mai ții

minte

Pinky & Brain

Cică „Unde ţi-ai prins degetul?”

Păi ce? L-am prins? Nu nenică! L-am așezat frumos pe un cant metalic și am trântit peste el, cât am putut eu de tare, ușa de la lift. Cel puțin asta e o variantă, că pe aia reală nu mi-o amintesc. Am câteva secunde de blackout total după care, primul lucru pe care mi-l amintesc este că mă concentram să nu urlu în lift.

Mi-a ieșit.

A durut cum rar m-au durut chestii ȋn viața asta, poate doar sufletul să mă mai fi durut așa de câteva ori, dar nu asta e ideea. M-am dus frumos la piață, la Mega, am venit acasă, am realizat că am uitat să cumpăr o grămadă de chestii, am scos din congelator o pungă cu broccoli care e ținută acolo fix pentru cazuri terapeutice, l-am pus pe pinky (care între timp devenise blackie) printre legume și dă-i și plângi.

Și am plâns…și am tot plâns vere, cu sughițuri și lacrimi d’alea marile, de mi se rupea sufletul de mine, de nu mă mai auzeam eu pe mine însămi și nu-mi mai puteam aprinde țigara din cauza sughițurilor, treabă care mă făcea să mă zgudui și mai tare de bocete. Am plâns, tot ce nu am mai plâns de câteva luni încoace, toți dracii, frustrările și nefericirile care s-au adunat.

Vreo oră mi-a luat toată treaba asta. Cum nu-mi place să plâng cu public, mainly din motive estetice, să o fi auzit pe Iancu: „Te rog să te duci dincolo, lasă-mă să bocesc și continuăm după aia”.

 Vorba unei prietene: „Băi, da’ măcar ai eliberat dragonu’?” L-am eliberat, dă-l naibii, s-a tot dus. Acum baiu e că a lăsat locul liber pentru alt dragon.

Acum, pinky arată ca un corp străin atașat de mâna mea, stă țeapăn, vânăt, bosumflat și cred că zice-n sinea lui: „Ai bocit, huh? Stai să vezi când o să scuip unghia asta urâtă și vânătă, ce distracție o să fie!”

P.S. Vai de pinky unde nu-i brain

VȂNZATORUL DE MERE

A fost odată un om care avea de vânzare mere. Toată viața lui cultivase mere, așa că ajunsese să aibă o recoltă frumoasă de mere perfecte, roșii și aromate.

Ȋntr-o bună zi, omul nostru și-a pus merele în traistă și s-a dus cu ele la piață. Le-a așezat pe o tarabă și fără să-i treacă prin gând că nu le va vinde în timp foarte scurt, s-a pus pe așteptat.

Ceea ce nu știa omul, era că merele lui, deși perfecte, nu aveau căutare. În piața aia, nu se cumpărau decât căpșuni și cireșe.

Bună ziua, nu vreți să cumpărați niște mere? Ia uitați-vă cât sunt de frumoase!

Bună ziua, cireșe aveți?

Nu am cireșe, dar am mere perfecte, roșii și aromate…

Mulțumesc, mă interesează niște cireșe sau poate niște căpșuni.

Nu am…am doar niște mere…

Nu vreau mere.

Deși dialogul ăsta s-a repetat zi de zi, omul nostru nu a încetat să spere că la un moment dat, în piața aia atât de mare, va apărea cineva care vrea să-i cumpere merele. Din când în când se mai oprea la el câte un mușteriu să-l întrebe dacă nu a adus și altceva și când auzea că nu, se uita la el cu dispreț și trecea mai departe.

Sezonul căpșunilor trecuse de mult timp, la fel și cel al cireșelor; oamenii se plimbau năuci printre tarabele goale, întrebând obsesiv în continuare de cireșe și căpșuni; nu se oprea nimeni la taraba cu mere, deși rămăseseră singurele fructe din piață. Omul cu merele a rămas încăpățânat la taraba lui, ștergându-le de praf, ferindu-le de soarele arzător.

Ȋntr-o zi, s-a apropiat de el o femeie:

Bună ziua, văd că în continuare aveți mere pe tarabă.

Am. Mai am încă mere, dar mă tem că în curând vor începe să se strice. Până le culeg pe celelalte să vin cu ele, o să rămână piața goală.

Tot mere o să aduceți?

Da, tot mere. Merele mele sunt perfecte. Nu știu să cultiv altceva…

Dar nu ați vândut nici măcar un kilogram atâta timp. De ce vă încăpățânați?

Pentru că eu cred în mere. Căpșunile îți pot da alergii, cireșele se strică repede, amândurora le ține foarte puțin sezonul, pe când merele… De la mere știi mereu la ce să te aștepți, sunt de nădejde,  oneste, țin mult, treci iarna cu ele, le faci plăcintă, tort, le coci, le poți mâncă pur și simplu, te feresc de boli, sunt aromate…cred în merele mele. De ce să aduc altceva? Ce altceva? Nu știu nici să cultiv, nici să vând banane sau piersici; ar fi o păcăleală. Am merele perfecte…chiar, nu vrei un kilogram de mere?

Nu. Aș vrea un kilogram de căpșuni, dar cum nu mai sunt, o să îmi fie poftă de fructe până apar din nou și sunt și alergică la căpșuni, dar asta e…

Am eu mere, nu trebuie să îți fie poftă de fructe. Uite, îți dau un kilogram gratis, dacă…

Nu a mai apucat să își termine propoziția. Femeia s-a îndepărtat de el cu umerii aplecați; mergea printre tarabele goale, sperând să vadă pe undeva, chiar și căzută pe jos, o căpșună.

Omul nu înțelegea nimic. De ce toată lumea voia doar căpșuni și cireșe, când el avea de vânzare cele mai bune mere care se văzuseră vreodată, era peste puterea lui de pricepere.

Poate în altă piață ar fi putut să le vândă, dar el era deja prea obosit să tot încerce, toate piețele erau prea departe, merele atârnau prea greu.

A ajuns acasă pe seară și s-a urcat pe scara podului. Tot podul îi era plin de mere perfecte, roșii și aromate. A început să le coboare de acolo și cu traista în spate s-a dus la marginea câmpului unde le-a azvârlit pe rând, până când în podul casei nu i-a mai rămas nici măcar un măr.

A mai stat o vreme să se uite cum niște porci murdari, scăpați de la vecini, au venit să-i mănânce merele. Poate la anu’ mă apuc să cultiv căpșuni, cine știe, se gândea în timp ce se îndrepta spre casă. Dar eu…eu nu mă pricep decât la mere. Știu să cultiv merele perfecte.

Nu îți vrea nimeni merele, omule. Lasă-te păgubaș, i-a zis o voce mică, ascunsă undeva printre gânduri. De ce te încăpățânezi să vinzi ceva ce nu vrea nimeni? O să mori de foame. Mai bine te-ai apuca să imporți banane, poate așa ai vreo șansă.

Mă mai gândesc, își spuse omul și odată ajuns acasă a scos din buzunar și a pus pe masă singurul măr care îi mai rămăsese. L-a șters de praf și s-a gândit să-l mănânce. A renunțat și așezându-se pe marginea patului și-a spus: este un măr atât de mare și de frumos. Dacă îmi va bate cineva la ușă, că îi este poftă de mere și știe că aici ar putea găsi, îl vom împărți atunci, în două; ar trebui să ne ajungă.

S-a întins pe pat cu mâinile sub cap și a adormit uitându-se la mărul de pe masă.

MENIUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească

De câte ori simțea că nu mai poate, pleca să-l caute pe Dumnezeu.

În ultima vreme, Dumnezeu se arăta la aprozarul de peste drum, printre lădițele cu legume și fructe colorate și strălucitoare, cum erau fructele din plastic de pe fructiera bunică-si din camera aia bună.

Dumnezeu apărea acolo, de o vreme. Pâna la un moment dat, îl găsea peste tot pe stradă; avea fețele copiilor sau ale florilor multicolore din scuarurile de pe mijlocul străzii. Alteori venea spre ea ca o rază reflectată de fereastră închisă brusc, a bătrânei de la doi. Lumina aia o orbea, apoi ȋi usca lacrimile. De fapt, nu i le usca propriu zis, o făcea să se concentreze la altceva și ȋi trecea de plâns. Tot un fel de mâna lui Dumnezeu era și asta.

Mai nou, după cum spuneam, Dumnezeu venea să o întâlnească la aprozar. Când simțea că nu mai poate, că are nevoie de mângâiere și soluții, își amintea că “a uitat” să cumpere te miri ce și pleca de acasă.

Drumul până acolo era suficient de lung sau scurt, cât să-și pună ȋn ordine lista de dorințe, sau gândurile, sau amăreala, sau scandalul pe care voia să i-l facă.

Şi Dumnezeu a apărut de fiecare dată printre lădițe sau rafturi. Lua o pungă de celofan și începea să pună ȋn ea o lămâie „Doamne, ajută-mă să trec și peste asta!”, mai punea o lămâie, „Doamne, dă-mi o idee!”. Trecea la lădița cu ceapă „Doamne, cum să fac acum?”, apoi la morcovi „Doamne, dă-mi încă un strop de putere!”, cartofi „Doamne, fă să treacă durerea!”, mere „Doamne, oare eu chiar nu am nimic de dat nimănui, de nu-mi scoți pe nimeni ȋn drum?” și tot așa pâna își umplea coșul, apoi rucsacul cu legume și fructe. Dumnezeu o asculta de fiecare dată cu răbdare și parcă auzea un foșnet, de ca parcă își nota pe o hârtie, tot ceea ce ȋi spunea.

Cam asta era relația ei cu Dumnezeu de când se știa. Nu i se păruse niciodată un păcat, așa cum ȋi spunea bunică-sa. Fiecare relație are specificul ei și ea nu-l găsise niciodată ȋn mirosul de tămâie, lângă lumânări sau alte nimicuri standard.

Dumnezeul ei era ȋn lumină și culori, era ȋn legumele pe care abia aștepta să ajungă acasă, să le facă mâncare. În momentul ȋn care se apuca să le curețe de coajă, apoi să le toace mărunt, cu furie, să le pună ȋn mâncare, ȋl știa pe Dumnezeu purtându-i de grijă. De câte ori ȋi spunea maică-sa să nu facă cutare sau cutare lucru, că „o bate Dumnezeu”, ȋi spunea: „Dumnezeu nu se ocupă cu nimicuri d’astea și nici nu practică BDSM-ul, să-ţi dea bătaie la fund când vrea să te pedepsească”. Îi închidea telefonul la jumătatea întrebării „Ce-i aia BDSM” și își vedea de ale ei.

Uneori, ca ȋn momentele când toca legumele alea, era convinsă că Dumnezeu, se ocupă și cu mărunțișuri. Era Dumnezeul ei, așa că se ocupa cu ce avea ea chef să se ocupe.

E greu să vorbești cu Dumnezeu ȋn aprozar. A încercat și ȋn piață, doar că acolo e și mai incomod. Tarabagii nu au răbdare cu dialogurile tale imaginare, nu au răbdare sa îl lase pe Dumnezeu să te mângâie pe frunte. Uneori o mai bușea și plânsul, iar legile economiei nu arată pic de empatie pentru sufletele pierdute. Oamenii o zoreau să facă loc altui client și decât să nu fie sigură că întrebarea ei a fost formulată corect, a preferat să-și cumpere ce-i trebuie de la aprozar.

Dumnezeu are răbdare, ascultă, te lasă să pui ȋn liniște legumele ȋn pungi de celofan, să te răzgândești, dacă vrei, să mai pui și altceva ȋn sac, dacă nu ești sigur că-ţi ajunge.

Până acum, cu atât de multe legume cumpărate, nu a reușit decât să gătească rețete noi de mâncare. Dumnezeu așteaptă ȋn continuare tăcut printre lădițele frumos aliniate să i se pună întrebările corecte, altele decât pana acum, iar pe unele, ea încă nu a găsit forța și ȋnţelepciunea să le rostească.

Poate data viitoare o să-l întrebe, de politețe, el ce-ar vrea să mănânce.

Chiar, oare lui Dumnezeu ȋi plac pennele?

RSS
Follow by Email
Twitter