BORN SICK

Din moment ce trăieşti într-o lume populată cu o infinitate de indivizi, care mai de care mai „jmekeri” şi cu asseturile mai pompos scoase în evidenţă, nu te aştepţi decât ca şi selecţia naturală să o ia razna.
Toată lumea afişează un comportament complet deviant, fără discernământ şi minim bun simţ. Înţeleg să alegi indivizii care din punct de vedere genetic îţi oferă cele mai mari şanse pentru a lăsa urmaşi viabili şi capabili de supravieţuire; până aici, nu am ecuaţii, nu am întrebări.
Nu mai înţeleg din punctul în care criteriile de selecţie nu mai au nicio legătură cu genetica şi o iau spre o zonă guvernată de aparenţă şi consumerism, din momentul în care totul se reduce la botox, maşină, ţoale, contul din bancă, silicoane, „hăinuţele de firmă”, la golul dincolo de toate. Parcă, cu cât e hăul mai mare, cu atât mai mare e avântul cu care se aruncă toată lumea.
Eu una sunt năucită, dar apreciez, cumva onestitatea celor care nici măcar nu mimează vreun efort de a îşi ascunde criteriile.
Dincolo de toată parada asta strălucitoare, concentrată pe aparenţă, există o altă lume, lumea celor bolnavi; lumea celor mulţi şi bolnavi. Mă uit în jur şi văd doar oameni bolnavi. Nu mă refer la cei cu suferinţe fizice mai mult sau mai puţin vizibile, la oamenii cu certificat medical în buzunar. Vorbesc despre bolnavii de frică, bolnavii de singurătate, bolnavii de fantome, bolnavii sufleteşte care pe lângă zidurile pe care le-au construit în jurul lor mai dau şi cu pietre în alţii. Şi eu fac asta. Îmi asum.
Criteriile lor de selecţie, criteriile noastre de selecţie, îmi scapă.
Stăteam zilele trecute şi mă uitam la un astfel de om bolnav. Atât de bolnav, încât mecanismul de apărare pe care şi l-a creat este absolut înspăimântător. Nu mai vorbesc depre mecanismul complicat de atac…
Îmi venea la un moment dat să ţip, să-i strig „În puuula mea, opreşte-te! Nu vezi că suntem la fel de bolnavi? De cine te ascunzi? De cine vrei să fugi? De tine, e clar că nu reuşeşti, iar pe altul, la fel de bolnav ca şi tine, nu îl păcăleşti. Ştie. Măcar în astfel de momente lasă-te să fii tu însuţi.”
Ce m-a împiedicat? Faptul că şi eu făceam fix acelaşi lucru. Îmi ascundeam boala, de un om bolnav, poate mai bolnav decât mine. De ce? Pentru că nu înţeleg criteriile de selecţie, pentru că nu înţeleg cum funcţionează toată treaba şi atunci mecanismele întră în funcţiune. Se aprinde rahatul ăla de bec roşu, ăla care ridică scuturile şi atunci scuipi, dai cât de tare poţi, fugi, te prelingi pe lângă pereţi şi te prefaci că eşti altcineva ca să scapi.
Partea stupidă vine atunci când te întrebi de ce nu are nimeni răbdare să treacă dincolo.
Îmi place să scuip. Vai ce-mi mai place să scuip. Mereu, în tâmpenia mea, mi-am imaginat că cineva o să îşi şteargă mizeria de pe faţă, sistematic, cu răbdare de mucenic, pentru că na…it’s not dirt, it’s just mucus, şi o să pupe broasca. Rahat. Cre’ că nu se întâmplă asta decât în poveşti şi desene animate. Oamenii se plictisesc şi pleacă. Sunt şi ei bolnavi, nu au nevoie de aşa ceva. Nu au timp să îţi toceşti tu ghearele zgâriind în gol ca să îi poţi mângâia.
Lupt pentru înţelepciunea care să ştie să ţină scutul jos, pentru înţelepciunea care va şti să şteargă sistematic mizeria aruncată de altcineva, pentru răbdarea care va şti că şi în gol poţi toci nişte gheare ascuţite.
Poate că într-o zi o să aud, vorba cântecului, you were born sick, but I love you… şi să îmi dea răgaz să spun la fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *