CÂNDVA ACOLO ERA UN SAT

De puţine ori în viaţă, până acum, mi s-a întâmplat să trăiesc cinci secunde de fericire şi mulţumire depline. Am avut câteva momente de tăcere absolută, de linişte şi fericire cum nu mai ştiusem de mult. Mi-au fost date vara asta câteva momente în care mi s-a golit pur şi simplu mintea de orice şi aia a fost. Atât.                                                                               
Pure bliss.                                                                                                                                         
Sunt rare momentele astea şi extrem de  preţioase.                                                           
Mă gândeam după aceea, când am început să-mi revin din beţie, nici nu ştiu cum să-i spun, un fel de orgasm sufletesc, că în momentul ăla, singurul loc în care aş fi vrut să fiu era fix acolo, în papucii mei. Nu aş fi schimbat locul cu nimeni de pe planeta asta, indiferent unde s-ar fi aflat, în ce lux, bogăţie, sau companie selectă. Nu-mi puteam imagina nimic mai mişto decât să fiu în locul meu, acolo, pe barca din mijlocul lacului, cu soarele ăla sprinţar şi jucăuş cum rar vezi, inhalând fără să îmi ajungă plămânii, miros de brad, de pădure scufundată în apă şi încă ceva, ceva-ul ăla pe care noi, cei trăiţi prea mult pe asfalt l-am uitat.
A plouat mult vara asta şi nivelul lacului a crescut mult; pădurea este în apă şi toate potecile pe care le ştiam şi le foloseam să trecem pe malul apei dintr-o parte în alta au dispărut. Miroase totul a soare şi a frunze ude.
La un moment dat, cum înaintam noi şi nu se auzeau decât motorul bărcii şi clipocitul apei lovindu-se de picioarele mele, aud: „Uite, până aici era comuna Hangu”.
Băi nene, uitasem complet asta. Aici, cândva, era un sat. Aici, pe unde mă plimb eu acum, sătulă sufleteşte şi fără să îmi înţeleg cu adevărat fericirea, aici cândva, era un sat în care locuiau peste 18.000 de suflete. „Uite, toată valea asta dintre munţi era locuită, aici era biserica şi cam aici venea primăria. Uite, pe aici trecea drumul. Toţi oamenii ăştia au fugit în sus, pe dealuri. Au luat cu ei şi au mutat tot ceea ce se putea muta, şi-au mutat inclusiv cimitirul, apoi, lacul ăsta l-au umplut cu apă peste lacrimile lor, peste vieţile lor distruse”.
Spuneţi-i cum vă place : „Marea din Carpaţi”, „Lacul Izvorul Muntelui”, „Lacul Bicaz”, mergeţi să-l vedeţi, plimbaţi-vă prin pădure, mâncaţi păstrăv, staţi la pensiunile care au vedere la Ceahlău şi la lac, bucuraţi-vă de oameni şi de toată frumuseţea din jurul vostru, dacă v-o cuprinde sufletul, dar nu uitaţi: cândva, acolo era un sat.
Habar nu am dacă liniştea şi fericirea pe care le-am simţit atunci au legătură cu povestea satului rămas sub ape. Nici nu contează foarte tare asta. Voiam doar să spun că indiferent de locul în care suntem, indiferent de minunile care ne sunt accesibile tuturor cu ochiul liber, mereu mai există o poveste, pe care e bine să o ştiţi. Poveştile locurilor se uită dacă oamenii, chiar şi cei aflaţi doar în trecere, nu întreabă, nu vor să ştie.
Frumuseţea peisajului este uluitoare şi poate veţi simţi aceeaşi plinătate sufletească şi momente de fericire pură, poate câteva secunde nu aţi vrea să fiţi în niciun alt loc de pe lumea asta, însă nu uitaţi: cândva acolo era un sat, oameni, poveşti, legende. Poate ar fi bine să întrebaţi de ele.

Am scris rândurile astea acum câteva zile, oaspete fiind la una dintre pensiunile de care vă povesteam, Pensiunea Estival, loc numai bun de stat la poveşti cu Ceahlăul, de ascultat şoaptele de sub ape, de aflat poveşti şi legende.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *