DESPRE SEMNE

Nu o ştiţi, de fapt, dacă mă gândesc bine, nici măcar eu nu o ştiu şi nici ea pe mine, dar îmi desenează. Îmi face cadou desenele ei, îmi face cadou faptul că se gândeşte la mine. Mi-a desenat în semn de încurajare când am plecat în Franţa la spital, mi-a desenat cu diverse ocazii şi câteodată pur şi simplu, fără motiv. Pentru ea, eu sunt „Andreea aia cu capu”, pentru mine, ea este un copil în pozele maică-sii. Cel mai recent desen pe care l-am primit de la ea reprezentă doi fluturi aşezaţi pe o floare. După ce l-am văzut, m-am tot gândit dacă fluturii se cunoşteau deja de mult timp şi stăteau acolo la o şuetă, dacă s-au plăcut cumva în zbor şi s-au aşezat pe floare să se cunoască mai bine, dacă erau îndrăgostiţi de ceva vreme şi într-un final şi-au făcut curaj să se apropie, m-am întrebat dacă de fapt, se ceartă, dacă se despart, dacă îşi spun lucruri importante, sau doar aberează pe temă dată. Şi fluturii pot abera, în limba lor fluturească, de ce nu? Cred că ar trebui să o întreb pe ea, dar nici măcar nu vreau. Parcă îmi doresc ca cei doi fluturi să aibă la dispoziţie toate finalurile posibile, să-şi poată decide ei, când or vrea, povestea. Celălalt copil „al meu” îmi cere cărţi. Cred că la botezul ei eu am fost ursitoarea bibliotecară, altfel nu-mi explic. Aşa glumesc mereu cu mama ei. Intru în librării să-i cumpăr cărţi şi mă blochez, pentru că pur şi simplu aş vrea să i le iau pe toate şi să i le îndes cu forţa în cap, să am timp să stau cu ea, să-i povestesc toate basmele lumii, să mă asigur că nu o să uite, că o să îi placă să citească, că nu o să mă uite; de parcă poţi forţa pe cineva să iubească ceva, de parcă îl poţi forţa să nu uite, de parcă poţi face un copil să te ţină minte. Îmi desenează şi ea, îmi scrie, îmi face felicitări, se lipeşte de mine de câte ori mă vede. Ultima dată mi-a dansat. Nu ştiu cum reuşeşte, cred că ăsta este talentul ei, să facă fiecare om să se simtă teribil de important. Primul desen pe care l-am primit a fost de la nepotul meu. Mi-a desenat, în timp ce eu eram departe de toţi şi toate, suspendată pe un prag, un cal în galop, un frumos cal negru, alergând numai el ştie încotro. Păstrez cu sfinţenie toate desenele pe care le-am primit de la copii de-a lungul timpului. Sunt parte importantă din comorile pe care le-am strâns. Majoritatea sunt ţinute captive în caietele mele, mă uit la ele şi încerc să le găsesc legătura cu momentul respectiv din viaţa mea, pe altele le am la îndemână, mă uit la ele mereu, încerc să le găsesc înţelesul, să le descifrez semnele. Cred că este extraordinar de important să înţeleg. Până acum nu mi-a reuşit, dar sunt sigură, că semnele acestor copii nu au ajuns întâmplător la mine şi mă încăpăţânez să ajung la un liman. De cele mai multe ori, îmi dau prea tare silinţa să fiu om mare, uit de joacă, de inocenţă, de afecţiunea transmisă liber şi fără obligaţii, fără aşteptări, uit de puterea lor de a ne face pe noi, oamenii ăştia mari şi împovăraţi să ne simţim importanţi. Încerc să descifrez semne care nu vorbesc decât despre puritate, creez poveşti pentru fluturi care nu spun decât „fii colorată, veselă şi zboară”, despre cai care spun „lasă totul în urmă şi eliberează-ţi sufletul”, despre litere tremurate pe hârtie, care nu spun decât „Învăţ! învaţă şi tu, fă ca mine, învaţă în fiecare zi ceva nou şi fii mândră de asta, arată lumii, fără să îţi fie ruşine”. Toate sunt semne, sunt lecţii, nu au nevoie să fie descifrate sau înţelese. Au nevoie să fie luate ca atare şi urmate. Ultima dată, pe lângă cărţi, Ioana a vrut să primească şi un caiet, un jurnal. Am alungat din minte, cât de repede am putut gândul că are 6 ani şi că nu ştie să scrie bine, că până mai ieri scria de la dreapta la stânga şi făcea literele în oglindă. Sunt mândră de ea de parcă ar fi a mea, şi într-un fel aşa o şi simt. O bucăţică de om care vrea să scrie. E uimitor. Îmi doresc ca acel caiet să existe cumva până o să fie mare, să se uite pe el, să-şi amintească, să înveţe până atunci să nu caute, să înveţe doar să găsească. Aş vrea ca din toate mesajele care ajung până la mine de la copii să nu distrug nimic scormonind. Îmi amintesc de tata. El ştia cum să facă asta. Mie nu mi-a dezvăluit secretul. M-a lăsat să învăţ singură. El era de acolo, era de-al lor, nu simţeai nicio clipă că între ei e un om mare, nu deosebeai râsul, nu existau diferenţe în joacă. Mereu l-am invidiat un pic în adâncul sufletului. Era mai de-al lor decât am fost eu vreodată. Cred că el nu încerca să descifreze semnele; le lua ca atare, se bucura de tot ceea ce primea şi mai ales, ştia cum să fie recunoscător.

SE FĂCEA CĂ…

„Se făcea că”…
Aşa trebuia să înceapă una dintre temele mele de la curs, temă în care urma să ne povestim o zi din viaţă de ca şi cum am fi visat-o. Multă vreme m-am întrebat ce să scriu, care zi din viaţa mea ar merita povestită, sfinţită cumva cu „se făcea că”.
În viaţa mea rareori „se face că”; faptele şi întâmplările sunt simple, banale, concrete. Ideea mi-a venit cu o zi înainte de termenul de predare când, pe tricoul cu care fusesm internată la a doua mea intervenţie din Franţa am găsit o inimioară. Clară, parcă desenată acolo de cineva, fix pe partea dreaptă, parte dreaptă care fusese operată, inimioara aceea m-a dus cu gândul că un înger mi-a dat un semn, un semn că nu mă va lăsa de izbelişte. Nu putea fi decât tata şi astfel,
Se făcea că am deschis ochii brusc. Am bâjbâit după ochelari, apoi după telefon. Uitasem că nu îl am la mine. Îl lăsasem de cu seară la hotel.
M-am uitat la ceasul aşezat strâmb pe perete. Arăta ora şase şi două minute. Îmi spuseseră că vin să mă trezească la şase. Peste câteva clipe s-a deschis uşa şi a intrat o asistentă corpolentă, îmbrăcată în uniformă verde. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu capul spre baie. Nu o mai văzusem până atunci şi mi-am dat seama că nu mă cunoaşte, nu ştie că vorbesc destul de bine franceză. Am întrebat-o dacă mi-a adus substanţa cu care trebuia să mă spăl şi pastilele. Faţa ei lătăreaţă s-a destins într-un zâmbet mare şi cald, mi-a întins sticluţa cu substanţa aia roz şi scârboasă , un fel de dezinfectant şi mi-a lăsat pe noptieră patru pastile. Ştiam că trebuie să le înghit pe toate aşa că nu am mai întrebat-o nimic.
Am aşteptat-o să iasă şi m-am dus la duş.
M-am întors în salon după jumătate de oră, încălţată cu papucii roz din plastic şi îmbrăcată în cămaşa de noapte complet ridicolă pe care mi-o dăduseră ei, prinsă doar cu două capse la spate.
M-am aşezat pe marginea patului, gândindu-mă ce să fac. Trebuia să înghit pastilele; ştiam că sunt nişte somnifere puternice care m-ar fi adormit în câteva minute, dar eu aş mai fi stat. Brusc îmi era dragă luciditatea mea. Mă gândeam că poate sunt ultimele minute în care mai ştiu de mine şi aş fi vrut să mă mai uit pe geam, să mai văd lumea, să văd măcar o pasăre în copacii din parc.

Dimineaţa părea rece şi umedă dincolo de ferestre, pâcloasă şi gri. Mi s-a făcut frig; cămaşa desfăcută la spate de sus până jos nu îmi era de niciun folos.
M-am aşezat în pat şi m-am acoperit. Am înghiţit până la urmă pastilele şi am văzut pe noptieră cartea pe care o luasem cu mine. Se numea „Mâine”. O carte proastă, aproape execrabilă, dar m-a făcut să mă gândesc că poate este un semn, poate pentru mine va exista totuşi un mâine. Mi-am aşezat cuminte mâinile peste pătura albastră şi mi-am studiat câteva clipe unghiile pe care mai rămăseseră câteva urme de ojă roşie. Asistenta care mi le ştersese seara trecută era grăbită, şi nu a avut răbdare să le cureţe ca lumea. Ia uite, mă gândeam, dacă mor, nu am nici măcar unghiile pictate, mor cu ele aşa cu câte două dungi roşii pe laterale.
Simţeam cum mă cuprinde toropeala; mai aveam câteva minute pe care nu ştiam cum să le petrec. Poate ar trebui să mă rog, mă gândeam. Să mă rog cui? Dumnezeul ăsta al oamenilor pare prea ocupat, cred că are o altă listă de priorităţi, că altfel nu aş fi acum aici. Mi-am amintit de tata, mi-am amintit că atunci când eram paralizată l-am visat, l-am visat că mă certa, că nu-s de ispravă, că el când a murit era liniştit că mă lasă pe mine să am grijă de tot şi eu fac tâmpenii, îi dau de lucru. M-am întrebat atunci, cu ciudă, cum îi fac de lucru. E mort, e departe, e dus, rece şi ţeapăn, n-are nicio treabă cu mine, cu mama, să mă scutească de teorii.

Am început să mă rog tatei, să îmi muşc buzele, să zgârii pătura albastră care mi se scămoşa sub unghii, să îi înşir lucrurile pe care le mai am de făcut, să facă ceva, măcar acum, dacă tot şi-a pus palma-n cur – vorba lui – şi m-a lăsat baltă.
Nu am realizat că plângeam de-a binelea. Deodată, am simţit miros puternic de vaselină, i-am simţit palma aspră, l-am simţit cum mă mângâie pe frunte ca atunci când eram mică şi voia să vadă dacă am febră. Am închis ochii. Am zâmbit. Tata a fost toată viaţa lui lăcătuş la o fabrică de remorci. Îi intrase mirosul de vaselină în toţi porii şi niciodată, indiferent cât de mult se spăla, nu dispărea complet. Avea unghiile mereu negre, şi mâinile aspre, muncea afară, în curtea uzinei. Am adormit zâmbind. Era acolo. Venise tocmai în Franţa, el care niciodată nu mersese mai departe de Constanţa. Era acolo.
M-a trezit o zgâlţâitură scurtă în lift. Mi-am dat seama că mă duc la sala de operaţii. Am deschis ochii, dar cum îmi luaseră ochelarii nu am distins mare lucru. La picioarele patului meu era un bărbat, care m-a întrebat de unde sunt de am păr atât de frumos. Poate am visat, nu mai ştiu.
M-au aşezat pe o masă luminată puternic, şi mi-au pus o mască de oxigen. Madame Lamy anestezista îmi povestea cu glas monoton că a îngheţat de acasă până la spital, că fiul ei cel mic nu voia să meargă la şcoală în dimineaţa aia, că nu a vrut să-şi mănânce nici măcar pâinea prăjită. Am simţit înţepătura acului, apoi o fierbinţeală grozavă urcându-mi pe venă spre inimă. L-am strâns pe tata puternic de mână şi am adormit.
Se făcea că îmi era frig. Începeam să mă trezesc într-o cameră pe care mă chinuiam să o reconstruiesc încet din sunete. Reanimarea.
Îmi era frig. Era semn bun că îmi era frig, mă gândeam că măcar nu am paralizat. Am respirat adânc, aveam masca de oxigen pe nas şi am simţit cum mă ustură. Alt semn bun, mă ustura gâtul după intubaj. E bine, ma gândeam, mi-e frig şi mă ustură gâtul. Până acum, e ok. Încet, cu teamă, cu infinite precauţii, am început să îmi mişc degetele de la picioare. Pe fiecare în parte. Cred că a durat ceva până am reuşit să ţin şirul la numărătoare. Cifra zece era aproape imposibil de atins. Apoi am început să îmi mişc degetele de la mâini. După ce mi-am simţit mâna dreaptă complet mi-am imaginat că ţin între degete stiloul meu chinezesc, ăla cu care scriu dintra-a opta, cu care am scris la toate admiterile şi la toate examenele din sesiuni, stiloul meu preferat. Am putut să-l manevrez, am schiţat câteva cuvinte cu el şi am fost mulţumită.
Am strâns palma stângă. Tata era încă acolo. I-am ghicit din nou mâna aspră şi lată. Am deschis ochii şi l-am văzut aplecat asupra mea. Mi-a şoptit ca întotdeauna „Lasă Darie, nu-ţi fie frică, aşa s-a călit oţelul”. Fir-ar să fie, blestemăţia asta era singura vorbă de încurajare pe care a ştiut vreodată să mi-o zică.
Cineva şi-a dat seama că m-am trezit, a venit să studieze aparatele pe care abia atunci le-am auzit ticăind la capul meu şi a dat un ordin scurt să mă ducă.
Când am intrat în salon era soare puternic, cald, strălucitor, iar Mâine mă aştepta pe noptieră.