M-am înscris de curând la un curs şi tema pe care am primit-o pentru săptămâna asta a fost să scriu într-o juma’ de pagină, o scenă de despărţire. Ni s-a spus clar că povestea din spatele scenei nu importă, că nu e nevoie de amănunte, trebuie descrisă despărţirea, repet, în jumătate de pagină.
Mi s-a părut imposibil. Mi-am stors minţile în fel şi chip, cum să faci să desparţi scena de povestea din spatele ei, cum să faci să cuprinzi în jumătate de pagină atât de multe nuanţe şi sentimente, lacrimi, urlete, explicaţii sau lipsa lor, priviri. Concluzia de final mi-era simplă: „la revedere” sau „du-te dracu’”, de la caz la caz, deşi inventarul dintre aceste două extreme, la drept vorbind este infinit. Problema mea era cum să ajung acolo.
Am scormonit anii din urmă, încercând să găsesc în viaţa mea o scenă decentă de despărţire care să poată fi povestită, un final apoteotic de relaţie, o imagine dramatică pe care, chiar dacă aş fi ciuntit-o să o croiesc pe măsura unei jumătăţi de pagină, să stoarcă măcar o lacrimă într-un colţ de ochi.
Nu am găsit.
Toate finalurile mele au fost incredibil de sărace în cuvinte, de fiecare dată. Nu mai era nimic de spus. Nu ai ce să mai zici când pui capăt unei relaţii muribunde, care nu mai ducea şi nu mai aducea nicăieri, nimic. Este cumva inerţia pusă faţă în faţă cu bunul simţ. Bunul simţ al relaţiilor, care s-au sfârşit, s-au topit în ele însele, fără risipă de cuvinte, fără patimi.
Am scris cândva despre cuceritoare, specie de femei, din care eu nu am făcut niciodată parte. Nu am aparţinut niciunei subspecii, nimic. Nu mă recunosc în niciuna dintre descrierile pe care le-am făcut femeilor cuceritoare. Mereu am lăsat să mi se întâmple. O fi mai bine? O fi mai rău? Tind să cred că mai rău.
Nu îmi amintesc să fi cucerit vreodată ceva. Mereu spun că nu mă caracterizează răbdarea, dar sunt momente când realizez că nu am făcut altceva în afară de a sta şi a aştepta. Am stat, am avut răbdare şi s-a întâmplat.
S-au împiedicat de mine în drumul lor către altundeva, bărbaţii cu care mi-am scris relaţiile. Cam trist la o adică, dar asta se întâmplă când nu ai niciodată curaj, când nu pretinzi, nu ceri, nu iei, nu te baţi pentru ceea ce vrei, tot ceea ce trăieşti este o împiediceală nesfârşită.
De unde să găsesc eu material pentru despărţirea mea de juma’ de pagină? Aş fi putut scrie cel mult două rânduri, deci aveam altă dilemă. Să caut în cărţi, nu merge. Să mă inspir de la alţii, nu pot, pentru că nu am trăit eu şi scriu fals, tras de păr; la o adică sunt despărţirile altora. Să inventez, nu ştiu.
M-am dus cu gândul ani în urmă către sfârşitul unei relaţii, care deşi nici măcar nu a fost o relaţie înscrisă în canoanele cunoscute, a fost mai mult un abur, o iluzie, m-a îndurerat cel mai tare. Tot ce mi-a rămas din acea despărţire nespusă, sunt frânturi, cadre disparate, care au încăput de minune într-o jumătate de pagină.
Nu mi-a venit să cred. Cu atât de puţin am rămas? Necuvintele noastre de ani în urmă, nopţile mele de zbucium, durerea şi gândurile aiurea de zile în şir au intrat atât de frumos, cuminţi, în jumătate de pagină?
Atât a fost, sau atât mi-a rămas în memorie?
Aproape cât fişa unei cărţi la bibliotecă. Cea mai dureroasă dintre despărţirile mele a intrat, după aproape unsprezece ani într-o jumătate de pagină scrisă la un rând jumate’ cu caractere de doişpe.
