Câteodată mi-e ciudă şi mie când trebuie să scriu câte ceva încărcat de negru, de negativ, de ciudă. M-am săturat ca tot ceea ce se întâmplă în jur să îmi inspire aşa ceva.
Mi-e dor să vă povestesc cu lumină în vârful degetelor – cu ele tastez – lucruri frumoase.
Voi încerca să-mi curăţ sufletul câteva zile; sper că întâlnirea cu zorii civilizaţiei îmi va oferi un suflu nou. Am nevoie din când în când să iau o pauza de la tot ceea ce este în jur, pentru a putea merge mai departe.
Mereu îmi spun că investesc prea multă energie în revoltă, că se consumă prea multe resurse pentru non valori, că absorb prea multe energii negative, însă nu am cum să închid ochii când văd că toate valorile în care cred sunt terfelite.
Voi pleca în curând în căutarea unui petec de senin. Am nevoie de lumină, am nevoie să nu mi se lovească privirea de niciun gri.
Mă duc să mă încarc cu senin. Mă voi întoarce, cu siguranţă, cu un aer nou de optimism şi cu o altă lumină în suflet.
De ce spun asta? Pentru că de fiecare dată, după fiecare vacanţă m-am întors un pic mai bine. Voi pleca şi acum cu inima deschisă către energiile care vor veni spre mine, plec către soare, către petecul de cer albastru după care tânjesc mereu de la prima mea întâlnire cu Toscana, acum mult timp.
Anul ăsta nu a mai fost să fie Italia, ca de atâtea ori în ultimii 5 ani. Caut alt cer, între valurile altor ape. La întoarcere vă voi povesti cum a fost, vă voi spune dacă am găsit acolo tot ceea ce am auzit povestindu-se de atâtea ori. Mă aştept să găsesc mici comori, mici insule de frumuseţe, mici cântece, clipele pe care după fiecare vacanţă mi le amintesc zâmbind.
Mereu am fost „ducace”, cum spunea bunica. Niciodată nu am avut stare în acelaşi loc, mereu am vrut să văd şi altceva, ca să mă pot bucura cum se cuvine de ceea ce am acasă.
Din diverse motive, în ultimii ani am plecat mereu toamna. E mai blândă lumina, e mai calm totul, turiştii cei mulţi sunt deja la casele lor, relaţia dintre tine şi oraşul pe care te duci să-l cucereşti e mai intimă.
De fiecare dată mi-a plăcut senzaţia pe care ţi-o dă un loc nou, aerul de flirt între doi necunoscuţi, dansul senzual al străzilor, desfătarea pe care o găseşti în a uita tot ceea ce îţi era familiar, vinovăţia pe care o ai în inima strânsă la plecare.
Nu v-am povestit niciodată cum au fost frumoasele mele vacanţe, unele prea scurte, însă cochete, unele cu gaşca de fete, altele cu mama, iubiţii sau doar cu prietena mea. Sunt locuri cu care am avut imediat o chimie, cu care am stabilit un „amantlâc” pe termen lung, altele care m-au respins de la prima vedere. Şi eu pe ele. Am avut experienţe cu traseu sinuos, dar de fiecare dată, prea-plinul sufletului a făcut uitat totul.
Dintre toate, până acum, Toscana rămâne locul unde m-am regăsit, m-am pierdut şi m-am găsit din nou cu cea mai mare intensitate, singurul loc unde am căzut în genunchi pe stradă, dând cu ochii de casa lui Tarkovsky, unde am râs şi am plâns de bucurie, de mai multe ori decât oriunde altundeva.
Acum vă las. Cum călătorului îi şade bine cu drumul, încerc să descopăr un loc nou, să măsor intensitatea relaţiei pe care o vom crea sau nu. Vă voi povesti la întoarcere despre acele apusuri fabuloase de care am auzit, dacă se aseamănă sau nu în splendoare cu stingerea lină a zilei dincolo de colinele din Chianti, dacă legendele mă vor fi dezamăgit sau nu, dacă prea mult alb îţi arde retina, dacă e adevărat sau nu că la orice pas, poţi întâlni un zeu.
