În toţi anii de şcoală am avut numai trei colegi de bancă. Pe primul, îl chema Mocioi.
Îmi amintesc ca prin ceaţă cum, după ce ne-am despărţit de părinţi în careul mare din spatele şcolii, am intrat în clase, emoţionaţi, speriaţi ca nişte iepuri, majoritatea erau pentru prima data singuri şi trebuia să facem faţă unei noi grozăvii. Hainele ne stăteau ţepene, ne zgâriau, apretate pâna peste poate şi călcate coală de mame sau bunici. Toate fetele aveau ochii ciudaţi, alungiţi spre tâmple din cauza cozilor prea strânse, toate aveam pampoane mari si bentiţe elastice care ne strângeau capetele şi ne încingeau urechile. Băieţii se uitau duşmănoşi în jur, puşi pe harţa. Ţineam în mâini, anapoda, flori pentru Tovarăşa.
Tovarăşa, în fruntea coloanei, ne-a scos din careu şi ne-a dus spre clasă, ne-a condus printr-un labirint de coridoare prin care mă întrebam cum voi mai găsi vreodată drumul spre ieşire. Clasa avea parchetul proaspăt ceruit, stălucitor, mirosea frumos şi era soare, soare cum numai în septembrie poate fi. Ne-a aliniat pe toţi lângă peretele de lângă uşă şi ştiu sigur că niciunu’ nu depăşeam brâul verde de vopsea dat pe perete.
A început să ne strige, ne-a pus în banci pe rând şi ne-a spus că aşa o să stam începând de atunci. Am nimerit in a treia bancă, pe rândul din mijloc şi după mine, l-a strigat pe Mocioi. M-am uitat de-a curmezişu’ la el. Aş fi preferat o fată. Nu-i ajungeau tălpile pe podea, nici coatele pe bancă. Era un băieţel negricios, mic, tăcut, aplecat de spate, aproape fără gât şi cu manşetele prea lungi ale camaşii pepite suflecate de câteva ori.
Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în ziua aia, cum s-a terminat, cine a venit după mine să mă aducă acasă din labirintul întunecat de coridoare.
Ştiu sigur, că a doua zi dimineaţă mi-am îmbrăcat fără chef uniforma, al cărei cordon se încăpăţâna să nu se facă fundă, mi-am pus gulerul prea apretat, brodat de tanti Mazis şi cu ghiozdanul în spate m-am dus la şcoală. În bancă mă aştepta cu ochii plecaţi, Mocioi.
În recreaţia mare aveam voie să ne mâncăm pachetul adus de acasă, fiecare ce avea. L-am desfăcut şi am început să înfulec. Nu ştiam exact ce înseamnă recreaţia mare, cât timp am, mă gândeam că probabil trebuie să termin repede, să nu mă fac de râs. La un moment dat, aud din dreapta mea o şoaptă rapidă, ca nu cumva să-i piară curajul, o părere de voce: “dăşimii”.
Am înghiţit cu greu dumicatul care-mi stătea în gât şi m-am uitat spre el. Mocioi stătea atârnat în bancă, cu picioarele bălăngănindu-i-se deasupra parchetului, cu ochii în pământ. Numai mâna lui făcută căuş, cu unghii murdare era îndreptată către mine. “Dăşimii”, am auzit din nou, mai slab, în timp ce mi-a aruncat cu coada ochiului o privire de animal hăituit. “Dăşimii”, o şoaptă care mi-a urmărit zilele, dăşimii, Mocioi…
Toate zilele ce au urmat am împărţit cu el pachetul. Nu mai aşteptam să-mi ceară, i-l puneam pur şi simplu pe bancă şi atât. Îl mânca tăcut, cu ochii ţintuiţi în parchet. Pe la jumătatea anului, tovarăşa l-a mutat în alta bancă, în prima bancă pe rândul de la geam, era prea scund şi nu vedea până la tablă. Nu vorbeam aproape niciodată, era ruşinos, din cale afară de timid.
În clasa a doua a dispărut. Am auzit că s-a mutat în alt oraş, dar nu ştiu sigur, a dispărut pur şi simplu. Atunci, m-am intors pentru prima dată acasă cu jumătate de pachet nemîncată, m-au întrebat ai mei ce s-a întâmplat, mi-a fost cumva rău, m-a durut burta? L-am zis cu greu, printre sughiţuri de plâns că a dispărut Mocioi.
