Nu, nu sufăr de sindromul impostorului. Suntem într-o relație.
Complicată. De lungă durată. Genul „on and off”, cu multe reveniri dramatice și nicio intenție reală de a ne despărți. Impostorul meu? Carismatic, prezentabil, relaxat în conversații de tipul „Și? Tu cu ce te ocupi?”.
Împărțim apartamentul, spațiul mental și chiar garderoba emoțională. Azi el poartă încrederea: cămașă călcată impecabil, parfum de „știu ce fac și ce caut în viața mea”. Mâine o iau eu pe aia cu „nu meriți asta”, cu eticheta vinei încă agățată de guler.
Ne împrumutăm replicile. Ne confundăm oglinzile.
Uneori, chiar nu mai știu cine vorbește în capul meu: eu sau dublura mea anxioasă cu PR de cinci stele?
Nu e un exercițiu filozofic. E mai degrabă ca atunci când salvezi un fișier cu nume random, apoi îl pierzi prin foldere cu nume vagi: „autoironie”, „low self-esteem”, „poate că merit, dar nu azi”.
Cam așa funcționează și stima de sine când suferi de sindromul impostorului: e acolo, undeva. Doar că e bine ascunsă sub o avalanșă de „cine m-a lăsat să fiu adult?!”.
La muncă, mă aștept mereu ca cineva să mă bată pe umăr și să-mi spună: „Scuze, cred că s-a produs o greșeală. Nu ai ce să cauți aici.” Dimineața, impostorul din mine e primul care răspunde la mailuri. Cu toate emojiurile la locurile lor și ton profesionist. Eu? Eu mă întreb dacă folosesc prea multe puncte de suspensie sau dacă „bună dimineața” sună pasiv-agresiv.
La întâlniri, el e relaxat, ironic, carismatic. Eu sunt ocupată să analizez alinierea dinți-pahar-teniși, în timp ce gândul meu principal e: „sigur m-a confundat cu altcineva”.
Impostorul zâmbește larg. Eu învăț să nu-l mai contrazic cu voce tare în public.
Adevărul e că sindromul impostorului rareori vine singur. Aduce cu el o gașcă de gânduri automate: nu meriți, ai avut noroc, ceilalți își dau seama, de fapt, ce e de capul tău. Și, bonus, te convinge că „fake it till you make it” e singura strategie validă. Funcționează, dar costă: uneori, te pierzi în rolul jucat și nu mai știi dacă „încrederea” e costum de scenă sau a început, timid, să-ți vină bine pe siluetă.
Sindromul impostorului nu e neapărat o boală. E și un mecanism, un fel de carapace a celor care sunt conștienți, autocritici, sensibili la așteptări (nu că eu aș fi neapărat). Un mod de a rămâne cu picioarele pe pământ, dar uneori atât de adânc înfipte, încât simți noroiul la fiecare pas.
Și poate că nici nu trebuie „vindecat” complet. Doar dat mai încet. Ca un radio care se aude în fundal, dar care nu mai decide singur playlist-ul zilei.
În viața personală, vocea impostorului știe replici din toate filmele cu eșecuri emoționale:
– Dacă te iubește, înseamnă că nu te cunoaște suficient.
– Dacă te validează, e doar politețe.
– Dacă reușești, e întâmplare.
Și totuși, continui. Să scriu. Să iubesc. Să-mi pun întrebări ciudate dimineața în oglindă. Să merg pe stradă cu inima bătându-mi ca un metronom defect.
Poate asta înseamnă să reziști: nu fără impostor, ci cu el pe bancheta din spate. Legat cu centură. Fără acces la GPS. Paradoxal, am învățat să-l iubesc puțin. Pentru că, atunci când reușesc ceva în ciuda lui, e ca și cum aș fi alergat cu un rucsac plin de pietre în spate și totuși am trecut linia de sosire. Obosită, prăfuită, dar vie.
Uneori, îmi port defectele ca pe niște decorațiuni de Crăciun: sclipitoare, colorate, prea multe. Alteori, trag gluga de la hanorac peste frici și mă duc în mijlocul scenei, deși vocea interioară urlă: „Nu știi textul!”.
Adevărul e că nu mă simt niciodată de ajuns. Până una-alta, coabităm. Împărțim oglinda și raftul din baie.
Și, cine știe, poate într-o zi o să port doar tricoul meu. Cu numele meu pe el. Cu toate emoțiile, reușitele și îndoielile la purtător.
