Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu.
Există mai multe feluri de tandrețe.
Unii oameni cred că tandrețea înseamnă iubire romantică, dar nu e musai să fie cu trandafiri și lumânări parfumate. O găsești în priviri care te văd chiar și când nu spui nimic. În întrebările puse fără grabă. În „ai mâncat azi?” spus fără ironie, doar cu grijă. În liniștea dintre două respirații comune, fără nevoia de a o umple cu vorbe.
Tandrețea poate fi și practică. E omul care îți schimbă becul ars fără să facă mare caz. Care îți face ceai fără să întrebe. Care nu uită că nu-ți place să te trezești devreme și îți face cafeaua exact așa cum îți place, fără lapte și cu mult zahăr.
Poate fi jucăușă. Două glume proaste trimise pe WhatsApp la miezul nopții. O memă care transmite „m-am gândit la tine azi, dar în stil Gen Z”. Sau o mână care te ciupește ușor când nu te aștepți, doar ca să te scoată din gândurile care îți sunt tsunami în cap.
Tandrețea poate fi intelectuală. Cineva care vrea să te înțeleagă în profunzime, care îți citește cu răbdare eseurile lungi și semi-depresive și încearcă să te înțeleagă de acolo. Te provoacă la conversații despre viață, moarte, suflet, Greta Gerwig și sensul unei vieți trăite în cafenele cu lumină difuză.
Unii au nevoie să fie făcuți centrul universului, ca să se simtă iubiți. Cu toată lumina, toată gravitația, tot zgomotul.
Eu am nevoie de altceva. De liniștea dintr-o cameră unde cineva îmi spune fără cuvinte: „Sunt aici. Poate nu mă vezi mereu, dar nu plec.”
Tandrețea mea vorbește mai mult despre prezență decât despre gesturi mari. Nu are aplauze. Are pauze. Ofer un soi de afecțiune care nu invadează, dar e acolo. Care nu cere, dar simte.
Tandrețea nu e o emoție cu un singur chip. Poate fi un gând trimis pe fugă într-un mesaj, o mână care nu apasă, ci stă. Poate fi privirea care nu cere, dar înțelege.
Unii au nevoie să fie lăsați în pace, dar nu uitați.
Unii au nevoie să fie ținuți de mână în public. Alții doar în întunericul dormitorului.
Unii au nevoie să audă: „sunt mândru de tine”. Alții, „am încredere în tine”.
Unii caută validare, alții prezență. Unii vor spațiu. Alții spațiu comun.
Dar, vezi tu, tandrețea are sens doar dacă o recunoști. Dacă știi ce ai nevoie și știi să spui asta. Eu nu pot ghici. Asta e responsabilitatea ta. Să te înțelegi. Să știi să ceri, să traduci, să articulezi. Nu e egoism, e maturitate emoțională.
Eu pot da multe feluri de tandrețe — dar nu le pot ghici pe toate. Nu pot să fiu ce nu-mi ceri.
Și nici nu vreau să fiu un univers construit din presupuneri. Am nevoie să îmi spui înainte de a îmi reproșa. Am nevoie să mă înveți limbajul tău înainte de a îmi întoarce spatele.
Asta e partea complicată și frumoasă: să nu presupui că felul în care iubești e și felul în care celălalt simte iubirea. E nevoie să întrebi. Să afli. Să traduci. Să fii deschis la ideea că nu toți vor ce vrei tu. Că nu toți pot da în același fel ca tine.
Dar știi ce nu e tandrețe?
Tandrețea nu e ghosting. Tandrețea nu dispare într-o zi oarecare, fără explicații, ca și cum a devenit invizibilă peste noapte. Tandrețea nu e un mesaj văzut la 14:02 și ignorat până la uitare. Tandrețea nu e zid, nu e tăcerea pasiv-agresivă care așteaptă să ghicești ce ai greșit, nu e retragerea fără preaviz, ca și cum tot ce a fost poate fi încuiat într-un sertar. Tandrețea nu e test. Nu e „dacă mă iubești, ar trebui să știi”. Nu se exprimă prin absență, prin retragere în sine, așteptând ca celălalt să vină cu forța. Tandrețea nu e indiferență ambalată în „așa sunt eu”. Nu e lipsa de efort. Tandrețea nu te face să te simți singur.
Și totuși…
După ce rămâne liniștea, după ce nu mai e nimic de demonstrat, tandrețea adevărată nu pleacă. Nu are nevoie de artificii, dar nici nu se ascunde în tăcere dureroasă. Tandrețea rămâne. E acolo, în lucruri mici, dar constante — ca o lampă de veghe lăsată aprinsă, nu pentru lumină, ci pentru siguranță. Ca un „sunt aici” spus în gând, dar care ajunge la tine fără efort. E în mesajul ăla “hau iz evrising?” pe care îl dau într-un moment oarecare al zilei și înseamnă „mă gândesc la tine, îmi ești important și vreau să știu cum îți este”. E în melodia pe care ți-o trimit și spune „m-a făcut să mă gândesc la tine”. Poate nu e mereu poetică sau sforăitoare, poate nu urlă demonstrativ pe Facebook, dar e sinceră. Nu impresionează, nu are nevoie de focuri de arificii și difuzoare, dar atinge.
Pentru că tandrețea — cea reală — nu se exprimă prin gesturi mari, ci prin curajul mic de a fi prezent. Chiar și când ți-e teamă. Mai ales atunci.
Eu mă exprim minimalist, cu tăceri. Cu gesturi mici. Cu stat aproape fără să întreb prea mult. Cu spațiu în care să ai voie să fii. Mereu te voi ține de mână, chiar dacă uneori singura mână pe care o am e sufletul. Și mi-ar prinde bine să înțelegi asta. Sau măcar să mă întrebi înainte de a-mi întoarce spatele. Te țin de mână cu sufletul, că altfel nu știu. Și poate nici nu trebuie altfel.
